Povestiri de pe Pământ #danielamarin

Ameţise de când se tot rotea în jurul planetei în devenire, deşi, era minunat. Să zbori, să pluteşti, să te iei la întrecere cu alte spirite care îşi făceau şi ele treaba lor… să vezi cum se prefăcea energia în materie, cum se intersectau razele a două spirite acolo, jos, pe planetă şi ce minunate culori se năşteau din fuziunea asta… Doar acolo îşi puteau vedea adevărata frumuseţe, îşi puteau vedea puterea creatoare. Planeta era ca un fel de oglindă pentru ele, spiritele creatoare.

Pentru ea era mai mult ca o joacă. Nu că ar fi luat în joacă importanta treabă pe care o avea de făcut. Nicidecum! Însă impregnarea aceasta cu informaţiile care picau precum fulgii, era foarte distractivă. Poate şi din cauza planetei, care avea ea un fel de-a fi, aşa, jucăuş. Năştea tot felul de lucruri frumoase, vesele şi strălucitoare. De pildă, trecuse pe deasupra unei ridicături mai mari şi când a privit în urmă, a văzut cum natura transformase picăturile de rouă în cristale. Şi-atât de frumoase străluceau sub lumina albăstruie a rotirii lor, că parcă-parcă ar fi vrut să coboare mai mult, să vadă mai deaproape. Dar asta nu era posibil.

Un alt spirit o ajunse din urmă. Întoarse capul şi-l privi. Zâmbetul o traversă schimbându-i lumina. Şi el se lumina altfel şi-i zâmbi la rândul său, aşa, copilăreşte. Şi uite-i cum porniră la întrecere! Când ea îl depăşea, când el prindea viteză şi o lăsa în urmă. Până la urmă, încetiniră cursa şi văzând ce lăsaseră în urma lor, adică o uriaşă perdea de steluţe, râseră ca doi copii, sperând că n-au făcut o prostioară.

Au rămas cu acel râs pentru că-n câteva clipe, semnalul de întoarcere îi desprinse din hora planetei.

După ceva vreme, când procesul construcţiei era deja încheiat, se întorsese pe aceeaşi planetă, de data aceasta cu Iubirea. Acum avea un corp diafan, compus din lumină. Trebuia să păşească pe scoarţa planetei, să însămânţeze Iubirea. Paşii ei ancorau seminţele ce-aveau să fie hrănite de miezul planetei. Asta nu mai era treaba ei. Ea trebuia doar să călătorească. Câte senzaţii noi pe solul acesta dur, câte minunăţii se născuseră deja şi ce culori!… Nu mai văzuse nicăieri asemenea culori. Era clar că miezul planetei era un soare artist.

Curând, în jurul ei apărură câteva corpuri, asemănătoare şi totuşi diferite. Printre ele, se afla şi el. Era cât pe-aci să nu-l recunoască. Avea un corp greu, îmbrăcat în tot felul de metale. Împreună cu ceilalţi câţiva asemenea lui, alcătuiau un fel de grup de călăuzire şi protecţie pentru ea. Aşa gândise. Apoi înţelese că urmau s-o însoţească oriunde, s-o sprijine, s-o vegheze, să o protejeze sau poate doar să se salveze. Căutau lumina, căutau să revină la corpurile de lumină. Important era că-l revedea.

Era schimbat. Nu mai era vesel, nici pus pe şotii, parcă îşi pierduse lumina esenţei sale. Atunci băgă de seamă că lumina din corpurile lor era cât o flăcăruie, mică, atât cât să menţină viaţa. O tristeţe gri le îngreuna corpurile şi chiar păşeau greu, lăsând urme în spatele paşilor lor spre deosebire de ea, care de-abia atingea pământul.

La început nu înţelesese ce era acea suferinţă, înţelegea doar că este, dar n-o putea simţi. Treptat, a înţeles că planeta era locuită de oameni ca aceştia. Iar oamenii se iubeau diferit. De asta suferea el, pentru că ea nu avea un corp ca al lor, suferea pentru că-şi dorea s-o iubească, s-o poată iubi omeneşte. Era atât de impresionată de suferinţa lui, de căutarea acelei iubiri, de profunda dorinţă de-a împărtăşi cu ea zâmbetul.

I-a promis că se vor întâlni din nou, chiar şi de va fi la sfârşitul timpurilor, dar se vor întâlni. Şi-atunci se vor iubi.

[…]

xxx

În clipa în care a privit în ochii lui, a revăzut totul.

Promisiunea, trecutul, viitorul, numai prezentul şi-ar fi dorit să nu-l vadă. De ce să-l vadă, de ce să nu-l trăiască şi atât?

Atât.

Fragment din Povestiri de pe Pământ , din volumul cu acelaşi titlu de Daniela Marin

Natura creaţiei #DavidRHawkins

Natura creaţiei (aflată dincolo de timp, spaţiu şi cauzalitate) este autorevelatoare şi se prezintă în conştiinţă ca un dar al Prezenţei. Toate lucrurile sunt sfinte din perspectiva divinităţii creaţiei lor. Atunci când criticismul şi discriminarea proprii percepţiei dualiste sunt eliminate, iese la iveală perfecţiunea absolută şi frumuseţea a tot ceea ce există.

Arta caută să abstractizeze această conştienţă atunci când alege un moment temporal şi-l îngheaţă în forma artei fotografice ori a sculpturii. Fiecare cadru descrie perfecţiunea ce poate fi apreciată doar atunci când este izolat un singur cadru. Inocenţa intrinsecă a oricărui moment dat este evidentă atunci când respectivul moment este scos din context. Odată ce mintea – cu dualismul ei – reuneşte aceste momente într-o „poveste“, sunt imediat aplicaţi termenii de „bine/rău“. Putem observa cu uşurinţă că până şi termenii de bine/rău se referă (la originea lor) la dorinţa umană. Dacă ne dorim ceva, acel ceva devine „bun“, iar dacă nu ni-l dorim, devine „rău“. Dacă eliminăm judecata umană, tot ceea ce poate fi văzut este că forma se află într-o evoluţie constantă (ca „schimbare“), care nu e nici intrinsec dezirabilă, dar nici indezirabilă.

Tot ceea ce există îşi manifestă potenţialitatea inerentă după cum determină propria sa esenţă şi condiţiile precumpănitoare.

Splendoarea tuturor lucrurilor provine din însăşi existenţa lor, din faptul că ele constituie manifestarea gloriei creaţiei lui Dumnezeu ca însăşi existenţă. Orice lucru sensibil sau insensibil care există reprezintă o împlinire a voinţei lui Dumnezeu – pur şi simplu în virtutea „fiinţării“. Ceea ce nu este manifestat se manifestă graţie intenţiei divine: procesul prin care acest lucru are loc este creaţia.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din Capitolul 1

Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie

Fragment din Capitolul 6- Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie din volumul  Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Din punct de vedere descriptiv, evoluţia este înfăţişarea, aspectul desfăşurării observaţiilor secvenţiale ale percepţiei. Creaţia însăşi este un proces continuu, fără început şi fără sfârşit. Prin contemplare, devine extraordinar de evident că evoluţia şi creaţia sunt unul şi acelaşi proces. Sursa sa este puterea infinită a nemanifestatului care devine manifestat ca potenţialiate, având tipare invizibile inerente ce apar în domeniul vizibil fizic ca existenţă. De-a lungul secolelor această sursă fundamentală a fost intuită universal la fel ca şi Divinitatea subiectiv experimentată, care, doar ea singură are puterea de a transforma potenţialul în actual, Nemanifestatul (de ex. Capul lui Dumnezeu) în manifestat, şi non-existenţa în existenţă (de ex. universurile desfăşurate şi nedesfăşurate ale lui Bohm) .

Ceea ce se manifestă, şi despre care apoi se spune că există, este cunoscut numai graţie conştienţei, care este acea calitate a conştiinţei ce permite cunoaşterea, experienţa şi conştienţa că cineva „există“ sau că „este“. A „fi“ este un lucru, dar a „şti că eşti“ este un alt lucru.

Dacă existenţa umană, precum şi celelalte lucruri vii, nu pot fi explicate de formula limitată a cauzalităţii, atunci, după cum a fost descris, omenirea a apărut din nemanifestat în manifestat ca o expresie. Este o expresie a actualizării potenţialului care, din necesitate, are o sursă. Raţiunea cauzei, prin definiţie, separă cauza de consecinţe. Dacă omenirea ar fi fost rezultatul unei cauze, nu ar fi fost capabilă să-şi cunoască sursa, care, prin definiţie, ar fi exterioară, nici înnăscută, nici înăuntrul său, şi, prin urmare, nu ar putea fi cunoscută cu adevărat. A cunoaşte înseamnă a fi, în contrast cu a cunoaşte despre, ceea ce este doar o achiziţie de informaţii. Deoarece omenirea este o actualizare a potenţialului de către sursa sa, acea sursă este mereu prezentă şi poate fi cunoscută direct ca esenţă subiectivă a sinelui.

Experienţa trăirii Prezenţei Sinelui este transformatoare şi este identică în întreaga istorie, după cum au povestit marii înţelepţi ai marilor culturi divergente. Darul Divinităţii este potenţialitatea din lăuntrul conştiinţei omului de a se întoarce prin intermediul acelei conştiinţe la chiar sursa existenţei sale. Odată cu realizarea Sinelui (contextul infinit), câmpul si conţinutul fuzionează în realitatea Întregului-Unităţii (oneness) Sursei înseşi.

Prin contrast, în câmpul comun al mentaţiei obişnuite, consecinţă a credinţei în dualitate şi în principiul cauzalităţii, se crede că toate lucrurile au atât un început, cât şi un sfârşit.

Această concluzie este produsul rezultat automat al observaţiei selective şi a ipoteticului, mai degrabă decât a unei realităţi confirmabile. Mintea limitată nu poate înţelege cu adevărat infinitatea, cu excepţia definiţiei şi, ca şi concept. Sursa ultimă, fundamentală a existenţei nu are cauză, nu are nici un început şi un sfârşit. Cea mai potrivită descriere este cea exprimată prin termenii „pentru totdeauna“ /eternitate (n.tr. ca substantiv în engleză – foreverness) sau „întotdeauna“ (alwaysness). Această calitate unică este mereu prezentă şi disponibilă ca o calitate majoră a Realităţii Iluminării.