Toleranţa părinţilor – David R. Hawkins

Întrebare: Dar despre emoţiile negative care apar la părinţi atunci când au de-a face cu copiii, ce ne puteţi spune?


Răspuns: Toleranţa faţă de comportamentele copiilor variază în funcţie de contextul cultural, de sex, vârstă, viziunea morală şi alţi factori. Accepţi lucruri în perioada grădiniţei pe care nu le mai poţi accepta în clasa a treia. Este des întâlnit ca părinţii să trebuiască să renunţe la aşteptările pe care le au ei faţă de copiii lor. Cum este situaţia în care un muzician expert are un copil fără nicio înclinaţie muzicală? Aşteptările sunt presiuni subtile pe care le punem pe ceilalţi care, în schimb şi în mod inconştient, vor reacţiona respingându-le. Când eşti părinte, vrei să renunţi la aşteptările şi la preferinţele tale. Dacă eşti expert la billiard, poţi să renunţi la dezamăgirea că puştiul tău n-are deloc talent pentru billiard?


O altă problemă des întâlnită este exagerarea parentală. Uneori părintele confundă iubirea pentru copil cu scutirea copilului de orice dificultate. La o anumită vârstă, iubirea poate deveni „dură“, adică să-ţi laşi copilul să-şi rezolve singur problemele pe care le-a făcut astfel încât să aibă şansa descoperirii resurselor sale interioare.

Fragment din Letting Go – Calea renunțăriiDavid R.Hawkins M.D.,Ph.D.

O seamă de întrebări – 2

Corpul omului mic nu este conceput pentru a supravieţui independent de omul mai mare. (Dar oare există vreun pui care să poată exista fără îngrijirea a cel puţin unuia dintre părinţii săi?) Bebeluşul nu se poate hrăni, nu se poate dezvolta fără ajutor din exterior. Până la vârsta la care s-au instalat deplin acele cunoştinţe despre necesităţile sale de bază, copilul este total dependent de cei care se pot îngriji de nevoile sale. Aşa apare şi se dezvoltă şi teama de a nu pierde sursele externe care-i asigură hrana şi toate cele necesare existenţei. Pe lângă nevoile strict materiale (hrană, apă, igienă), copilul are nevoie de iubirea, aprecierea şi atenţia părinţilor sau a celor care preiau responsabilitatea pentru creşterea lui. Astfel, încă din prima zi de viaţă se instalează frica de dispariţie precum şi cea de pierdere.

De ce copiii au tendinţa de a-şi minţi părinţii?

De ce mulţi dintre copii devin geloşi pe fraţii sau surorile lor mai mici?

De ce mulţi dintre copii sunt geloşi pe colegii de joacă, grădiniţă, şcoală?

Cum învaţă copiii să bârfească?

Este violenţa fizică manifestată faţă de ceva ce îţi deranjează confortul şi siguranţa un instinct primar?

“Copilul va crede cu inocenţă tot ce i se va spune. Apoi, conştiinţa neprotejată a copilului cade pradă ignoranţei colective, dezinformării şi falselor sisteme de credinţă (care au distrus în ultimile milenii capacitatea omului de a fi fericit).
În realitate, programarea rezultată astfel este necorectabilă, ca şi cum n-ar exista vreun mecanism disponibil pentru a testa autenticitatea materialului cu care este programată mintea copilului.” – fragment din cartea Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde de David R. Hawkins, Ph.D., M.D.

“Inocenţa copilului este ceea ce a crezut greşeala sau programul negativ în primul rând. Inocenţa este cea care priveşte la televizor şi crede naiv tot ce vede, acceptând programele negative datorită lipsei de discernământ.

Inocenţa copilului nu are nicio alarmă, nimic care să-i spună: “Aceasta este o lume care urmăreşte să te programeze cu atât de multă negativitate câtă eşti tu capabil să primeşti.” De fapt, acea lume e foarte bine platită ca să facă asta, pentru că reclama este deseori bazată pe apelarea câmpurilor energetice negative. Toate fricile noastre, toate dorinţele şi nevoile de manifestare a mândriei sunt reprezentate sub nivelul 200. Ai nevoie de multă bunăvoinţă ca să devii conştient că înăuntrul nostru există inocenţă, şi că acea inocenţă are nevoie să fie protejată.” – fragment din cartea Vindecare şi recuperare de David R. Hawkins, Ph.D., M.D.

Featured image from Pixabay – geralt

O seamă de întrebări – 1

Ironia dezvoltă încrederea în sine şi simţul umorului nu este o axiomă. Poate doar o teoremă în curs de demonstrare. Nici băşcălia, nici mişto-ul pe seama altora, nici satira nu sunt uneltele potrivite pentru educarea unui copil. Indiferent de natura şi predispoziţiile sale psiho-emoţionale (felul său din naştere). Efectele unor atitudini de genul satirizarea, gluma pe seama sa, ba chiar batjocorirea copilului sunt, cu siguranţă, de foarte lungă durată, dacă nu chiar pentru tot restul vieţii.

De la cine învaţă copiii ironia? De la cine învaţă să râdă de defectele, greşelile sau lipsurile altora?  Cum deprind copiii obiceiul de a-l ataca pe cel diferit de ei, pe cel mai sensibil decât ei sau mai „nepotrivit”, cel care are o pasiune cu o natură intelectuală sau artistică, cel care nu a deprins  (deoarece nu îi este firesc să folosească) vocabularul grupului sau găştii dominante din clasa, şcoala în care învaţă?

De la cine deprind copiii cruzimea de a lovi un alt copil, de-o vârstă cu ei, mai mic şi uneori chiar mai mare? Cum prosperă violenţa în locul compasiunii şi al spiritului de unitate? Cum este strivită bunătatea? Cum devin copiii siguri că un altul, tot copil, MERITĂ să fie bătut, umilit, să i se bage resturi alimentare în ghiozdan, să se râdă pe seama faptului că poartă ochelari sau că nu are acces la smartphone, tabletă, jocuri pe calculator – din clasa întâi, dacă se poate? Cum învaţă copiii să formeze haite care să vâneze şi să atace orice alt “străin de haita lor”? De unde deprind un comportament bazat pe principiul “dacă nu eşti ca noi, eşti împotriva noastră – aşa că suntem inamici, deci te distrug!”?

De unde aud copiii faptul că “dacă eşti bun, eşti prost”? De unde învaţă că dacă altul te pocneşte o dată, tu îl pocneşti de două ori, că altfel eşti prost şi slab şi nu eşti bărbat”? De la un părinte creştin?

Dacă un copil trece prin experienţa de a fi ridiculizat, umilit, bătut, învaţă să facă şi el la fel pentru a se apăra, pentru a ieşi din strivirea la care a fost supus? Poate să înveţe să se apere cu aceeaşi armă? E posibil să ajungă mai rău decât cei care i-au predat lecţia umilirii, a defăimării, a nedreptăţii, a cruzimii? Sau e posibil să considere lumea cel mai urât cu putinţă mediu şi să-şi dorească să părăsească cât mai repede locul ăsta atât de nepotrivit cu sine?

Cum învaţă copiii să mintă, să creeze o bună impresie atunci când au un interes şi-n rest să fie “aşa cum vor ei să fie”? Cine încurajează un comportament dual, cum se învaţă această perfidă purtare de măşti?

Ce comportament-reacţie se poate naşte într-un copil care trece prin ceea ce se cheamă bullying- cuvânt pe care l-am adoptat cu uşurinţă în limba română?

Ce îi lipseşte copilului care ARE NEVOIE să se simtă puternic, să fie apreciat, să se simtă şef, să fie lider de grup şi asta cu orice preţ, călcând peste oricine, strivind “gândăcelul din palma” sa?  

Cum învaţă copiii să fie şmecheri? Cum învaţă să mintă, să comunice profesorului, părintelui sau colegului lucruri neadevărate despre un alt coleg tocmai pentru a-i face rău acestuia? Şi de ce o face? Din invidie, gelozie, datorită sentimentului de inferioritate pe care îl trăieşte? Când nu înţelegem de ce nu suntem toţi LA FEL, când cineva nu e CA NOI, trebuie să-l eliminăm? Să-l omorâm cu pietre? Când copilul simte că un coleg îi este superior într-un domeniu, de ce vrea să-l anihileze? Doar pentru că nu este şi el “LA FEL DE  superior” în domeniul acela?

Concurenţa, răutatea şi cruzimea sunt calităţi naturale, efecte ale instinctului de supravieţuire (animalic). Şi bunătatea, inocenţa, puritatea, altruismul sunt calităţi naturale ce pot fi reprimate sau suprimate, pot fi crescute sau înnăbuşite într-un mediu dat. Cine ne oferă modele şi cine a inventat şabloanele după care sunt măsuraţi copiii? Cine mai vorbeşte despre pace, despre binele lumii?

Featured image from Pixabay – geralt