Netimpul Iubirii

Este utilă înţelegerea faptului că un anumit nivel al conştiinţei corespunde unui anumit „câmp atractor” care, asemenea unui magnet, atrage ceea ce este similar cu el. Deşi sinelui individual îi place să considere că gândurile care-i trec prin minte sunt „gândurile sale”, acestea sunt, de fapt, doar „gândurile” care predomină la un anumit nivel al conştiinţei. Este ca atunci când diferite adâncimi ale mării atrag specii diferite de peşti. Astfel, dacă nivelul calibrat al conştiinţei unei persoane se situează în principal în sfera mândriei, atunci câmpul însuşi atrage, la modul impersonal, gânduri similare de susţinere, diferite de cele care predomină în cazul unei atitudini generale de neutralitate sau de acceptare.

Motivaţia spirituală, intenţia şi alinierea ar putea fi asemănate cu modificarea câmpului magnetic sau gravitaţional prin care contextul se schimbă, dezvăluind o înţelegere diferită.

Iubirea Divină este un câmp atotcuprinzător, iar caracteristicile sale sunt de neuitat, aşa cum ştie oricine a trecut la un moment dat printr-o experienţă în apropierea morţii. Este cu adevărat şi implicit inefabilă, iar prezenţa sa dă impresia unei topiri în totalitatea sa desăvârşită, experienţială. Nimic din viaţa mundană nu se apropie nici măcar de departe de ea. Este de o blândeţe profundă şi, totuşi, infinit de puternică datorită nesfârşitei sale tării.

Specifică Prezenţei ca Iubire este însuşirea de netimp/veşnicie. Chiar şi o fracţiune de moment de Prezenţă în timp terestru este resimţită prin intermediul Sinelui drept o eternitate. Aceasta este o dovadă inconfundabilă. Prin urmare, să fi Cunoscut Realul fie şi pentru câteva secunde fugare, înseamnă să-l fi cunoscut o dată pentru totdeauna.

Fragmente din volumul Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională , David R. Hawkins M.D., Ph.D.

Adevărul din haosul de adevăruri

Adevărul fiecărui nivel al conştiinţei este auto-probatoriu prin faptul că fiecare nivel are marja sa inerentă de percepţie care confirmă ceea ce deja era considerat adevărat. Astfel, orice om îşi simte justificate punctele de vedere ce stau la baza acţiunilor şi credinţelor sale. Aici se ascunde pericolul inerent al tuturor justificărilor. Oricine se poate justifica, începând cu criminalul care-şi motivează ieşirile de mânie şi până la demagogii eccleziastici şi extremiştii politici de toate nuanţele. Distorsionând contextul, e posibil să justificăm virtual orice comportament uman.

Dialogul uman este prodigios în vastitatea şi subtilitatea sa, reflectând interacţiunile caleidoscopice ale câmpurilor energetice puternice de atracţie care formează conştiinţa omului. Strălucirea marilor filosofi ai lumii din aceste 25 de secole a fost uluitoare în anvergura şi complexitatea sa. Există totuşi câteva domenii în care întâlnim un acord, cum ar fi cel referitor la natura adevărului. În lipsa unui jalon obiectiv, fiecare individ ce a trăit vreodată a trebuit să treacă prin reflexiile schimbătoare ale vieţii pentru a-şi discerne propriul său adevăr; aceasta pare o luptă eternă la care omul e condamnat prin propriul său model mental.

Acest model postulează că orice afirmaţie va fi adevărată numai în cadrul unui context dat, în ciuda faptului că definirile şi derivaţiile contextului sunt invizibile şi neafirmate. E ca şi cum toţi indivizii ar explora viaţa cu un compas ce are aceeaşi rază. Faptul că, până la urmă, este posibil orice dialog semnificativ, reflectă enorma compasiune a omului pentru propria sa condiţie. Acest lucru mai atestă şi faptul că, în realitate, actul de a da coeziune întregului constituie acţiunea unui Câmp de atracţie atotinclusiv care facilitează manifestarea posibilului în real.

Concordanţa provine din organizarea modelelor din spatele haosului aparent; astfel, evoluţia omenirii progresează, în ciuda semnalelor aparent aberante ale indivizilor dintr-un moment dat sau altul. Haosul nu este altceva decât o percepţie limitată. Totul face parte dintr-un întreg mai mare, cu toţii suntem implicaţi în evoluţia Câmpului de atracţie atot-inclusiv al conştiinţei înseşi.

Evoluţia este cea care garantează salvarea omenirii şi a întregii vieţi, şi această evoluţie e înnăscută în orice câmp al conştiinţei. Nobleţea omului rezidă în lupta sa constantă cu propria-i existenţă (pe care nu el a cerut-o), într-o lume care e asemănătoare cu o casă a oglinzilor – unicul său sprijin fiind credinţa sa în procesul vieţii înseşi.

din Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman – David R. Hawkins

Calibrări Ştiinţă – Teorii

Teoria haosului – 455

Câmpuri de atracţie (Dinamicile Non-liniare) 460

Rezonanţa morfică (rezonanţa de formă) Câmpuri Morfogenetice: 460

Câmpurile morfogenetice (Sheldrake): 460

Teoria designului inteligent (ID): 480

Biocâmpuri: 460

Teoria câmpurilor M (Teoria Stringurilor iniţial): 460

Principiul Newtonian al cauzalităţii: 460

Dinamicile Non-liniare: 460

Teoria găurilor negre 2004 (Hawking): 455

„Universul Holografic“: 395

Teoria Evoluţionistă – Darwin: 450

Teoria dispariţiei dinozaurilor: 200

Ecuaţiile Dirac: 455

Descoperirea dublei spirale ADN: 460

Inversarea lentă a polilor magnetici ai Pământului: 460

Încălzirea Pământului din cauza ciclurilor magnetice de la suprafaţa soarelui: 455

Încălzirea Pământului din cauza poluării – Fals

„Greenhouse“- teoria încălzirii Pământului datorită emisiei de gaz – Fals

„Gena Dumnezeu“ (God Gene) – Fals

„Big Bang-ul“ ca sursă a Universului – Fals

Teoria „ Universurilor Paralele“ – Fals

Slăbirea câmpului magnetic al Pământului –  Adevărat

Existenţa apei pe Marte – Adevărat

Organisme pe Marte – Adevărat

Telekinezia – Adevărat

Universuri multiple – Adevărat

Interconectarea câmpurilor minţii cu Divinitatea – Adevărat

Fragmente din lista Calibrări Ştiinţă – volumul Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – Non-dualitatea devoţională – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Din Cuvânt înainte

Ca adevărul să fie adevărat trebuie să se păstreze astfel de-a lungul timpului, ceea ce înseamnă că trebuie să poată fi verificat şi confirmat şi în zilele noastre. Realizarea Adevărului este, astfel, nu numai o stare subiectivă, radicală, experienţială, dar şi o stare confirmabilă prin metodologia cercetării conştiinţei. Astfel, Realitatea unei stări spirituale este verificabilă atât din interior (subiectivitate experienţială), cât şi din exterior (obiectivitate confirmabilă).

Din Capitolul 1 – Non-dualitatea devoţională

Introducere

                Evoluţia spirituală este accelerată în funcţie de intenţie, aliniere, dedicare şi claritate, precum şi de eficienţa utilizării timpului şi a dozării efortului. Astfel, precizia procesului este înlesnită de lămurirea principalelor sale elemente şi de recunoaşterea celor neesenţiale. Multe dintre acestea au fost deja identificate în cărţile anterioare, în lucrări deja publicate precum Adevăr versus falsitate (Hawkins, 2005, Ed. Cartea Daath, 2009). În acest fel pot fi evitate învăţăturile spirituale aberante. De aceeaşi utilitate sunt învăţăturile şi practicile calibrate la un nivel superior şi verificate ca fiind integre.

                Devoţiunea

Angajarea pe calea spirituală este stimulată de alinierea voinţei spirituale (nivel de calibrare 850) la atributele Divinităţii, şi anume: adevăr, iubire, compasiune, înţelepciune şi imparţialitate. Devoţiunea stabileşte priorităţile din viaţa unei persoane şi atrage ceea ce îi este de ajutor. A fi slujitor al lui Dumnezeu este o dedicare prin care ţelul acesta capătă prioritate asupra tuturor celorlalte poziţionalităţi, puncte de atracţie sau distracţii. Calea se desfăşoară prin devoţiune şi angajament, iar revelaţia înlocuieşte presupusa achiziţie cauză-efect. S-ar putea afirma că dedicaţia este destul de intens „Yang” prin intenţie, dar „Yin” prin desfăşurarea ca proces.

Toate acţiunile sunt reinterpretate, iar conţinutul lor spiritual începe să strălucească de sub aparenţe. Devoţiunea se mai exprimă şi ca ajutor dezinteresat prin care, de exemplu, curăţarea cartofilor încetează să mai fie o corvoadă, devenind un act de iubire fiindcă a fost binecuvântat prin intenţie. În final, orice acţiune va fi săvârşită ca un act de venerare.

Devoţiunea trezeşte viziunea, care se substituie percepţiei. Doar prin abandonarea ce însoţeşte devoţiunea se revelează acţiunea intenţionată drept o desfăşurare spontană a evoluţiei Creaţiei însăşi. Devoţiunea faţă de Dumnezeu înlocuieşte devotarea egoului faţă de interesul propriu şi în felul acesta se pot constata efectele sau consecinţele câmpului global.

Venerarea este repusă în context de devoţiune.  Ea nu este săvârşită pentru beneficiul credinciosului sau pentru beneficiul imaginar al lui Dumnezeu, fiind doar o recunoaştere a Realităţii. Venerarea se armonizează cu recunoştinţa faţă de harul conştiinţei/conştientizării  ca Realitate a Cunoscătorului/Sinelui. În virtutea adevărului Realităţii Divinităţii că aceasta din urmă poate fi realizată  (percepută şi înţeleasă), ia naştere sentimentul de recunoştinţă faţă de capacitatea de recunoaştere. Astfel, devoţiunea nu trebuie confundată cu pioşenia, ea nefiind nicio stare sufletească de moment; este un mod de viaţă şi o cale de a fi cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu lumea.

În dualitate, manifestarea este percepută ca fiind liniară şi, prin urmare, există atât o cauză, cât şi un efect de interpretat şi de perceput. Poziţionalităţile duc la percepţie şi reciproc. Astfel, adevărurile inerent spirituale aparţinând religiei (contextul) au fost umbrite, de-a lungul istoriei, de oameni, locuri, lucruri, date şi legende etnice (conţinutul). De asemenea, prin limitarea conceptuală, Divinitatea a devenit antropomorfizată şi concepută ca având mărginirile tendinţelor emoţionale umane, cum ar fi favoritismul, supărarea, gelozia, mândria şi trebuinţele egotice. Folosind o analogie, se poate observa că lumina soarelui şi cerul „există”, pur şi simplu, fără părtinire sau vreo preferinţă arbitrară.

În ciuda tuturor limitărilor, în centrul religiilor se află adevărul spiritual primordial din care au izvorât acestea. Observaţi, totuşi, că religiile calibrează, progresiv, mai jos decât nivelurile calibrate ale adevărului marilor lor învăţători spirituali, ale întemeietorilor lor (avataruri). Astfel, se pierde mult prin contaminarea doctrinei ecleziastice şi diluarea prin intermediul subgrupărilor culturale, etnice, politice, dizidente şi a sistemelor lor de convingeri.

Non-dualitatea înseamnă evitarea particularizării şi revenirea la adevărul liber de obstrucţii, verificabil, fundamental. De-a lungul istoriei, toţi marii înţelepţi au proclamat aceleaşi adevăruri. Cu toate că mulţi înţelepţi marcanţi erau ataşaţi, la începutul vieţii, de religia tradiţională, la un moment dat ei au trecut dincolo de limitările instituţionale. Auto-realizarea a condus la clasificarea lor descriptivă sau la nominalizarea lor drept „mistici”, referitor la care există multă dezinformare ca urmare a lipsei de înţelegere adecvată a acestei condiţii, care este o stare intrinsec interioară. Transcenderea prin iluminare este, din punct de vedere statistic, neobişnuită şi, de aceea, derutează frecvent înţelegerea. Misticismul a fost, totuşi, desluşit în timp ca fiind calea interioară către realizarea adevărurilor spirituale religioase ale lui Dumnezeu, deci fiind mai degrabă imanent decât – aşa cum este în mod obişnuit descris de religie – doar transcendent. Cu toate acestea, nivelurile avansate de evoluţie spirituală au fost în mod tradiţional recunoscute şi deseori desemnate drept sfinţenie.

Non-dualitate înseamnă fără formă, fragmentări sau limitări de genul timp, localizare sau mentalizare, în care se includ şi supoziţiile arbitrare liniare. Divinitatea este, prin „însuşirile” sale înnăscute, omniscienţă, omniprezenţă şi omnipotenţă, totul evoluând ca o consecinţă a Nemanifestatului care devine Manifest în procesul Creaţiei evolutive.

Divinitatea apare ca şi conştiinţă/conştientizare, care alimentează Creaţia în expresia sa de manifestare a existenţei. Stările pe care le presupun termenii „fiinţare”, „existenţă”, „trezire spirituală” sau „conştientizare” nu au nici subiect, nici obiect şi sunt lipsite de proprietăţi cauzale. Nonliniarul este, prin urmare, un câmp de Putere  Infinită prin care manifestarea îşi face apariţia ca şi consecinţă a potenţialităţii, care este, la rândul ei, o expresie a Creaţiei. În ceea ce este perceput este conţinut Nevăzutul, ca Sursă a Tot ce Există.

Devoţiunea şi Non-dualitatea

Dacă, în Realitate, nu se face distincţie între „acesta” (eu) sau, altundeva, „acela” (Dumnezeu), cum ajung iluziile Irealului să fie înlocuite de către Real? Nu acumularea de încă şi mai multă informaţie sau cunoaştere despre Dumnezeu reprezintă soluţia, ci abandonarea oricăror supoziţii. Esenţa devoţiunii este smerenia şi consimţământul de a renunţa la toate sistemele de credinţă şi la iluzia lui „eu ştiu/eu cunosc”.

Realizarea Prezenţei Divinităţii are loc de la sine atunci când egoul şi poziţionalităţile sale perceptuale sunt abandonate. Pentru a „Şti” ceva, este necesar să renunţăm la subminarea limitativă a iluziei de a şti ceva „despre”. Mintea adună cunoaştere, fapte şi gânduri, care sunt limitate de contextul şi de paradigma procesului de gândire. Realizarea se naşte dintr-o paradigmă diferită de aceea a minţii liniare, conceptuale. Astfel, mintea este înlocuită de Minte. În timp ce mintea este vorbăreaţă, Mintea este tăcută şi nemişcată, deşi toate „lucrurile” aparente se mişcă în interiorul ei. Dimpotrivă, evoluţia i se înfăţişează minţii obişnuite ca o consecinţă a cauzei şi a efectului ca urmare a perceperii formei, timpului şi a schimbării.

Astfel, evoluţia spirituală înseamnă trecerea de la identificarea cu contextul („minte” liniară) la identificarea cu conţinutul (Minte nonliniară). Evoluţia spirituală în sine aduce transformarea în non-forma Realizării, care este dincolo de conceptualizare sau de exprimare şi care devine, în schimb, sesizabilă şi dominantă fără necesitatea gândirii.

În mod tradiţional, calea Non-dualităţii a constituit domeniul misticilor tuturor religiilor ce au căutat Realizarea Adevărului, mai degrabă decât simpla venerare a descrierii sale. Astfel, Buddha a devenit poate cel mai bine cunoscut şi proeminent exemplu al călătoriei interioare, prin care lumea iluzorie a Mayei egoului este depăşită şi anulată prin renunţarea la ataşarea de percepţiile senzoriale liniare care ascund Unitatea şi Unicitatea Creaţiei. Realitatea acestei călătorii este conferită de invizibila Prezenţă a Nonliniarului din interiorul Liniarului.

În tradiţia hindusă, cuvântul sanscrit pentru non-dualitate este Advaita (în sensul în care apare el în Vedanta), iar în religia islamică aspectul nonliniar este ilustrat de către Sufiţi. În creştinism, Iisus a afirmat că „Împărăţia Cerurilor este în voi”, iar marii mistici creştini (Unio Mystica) au fost recunoscuţi ca sfinţi. Zbuciumul spiritual interior a fost redat în relatările lor autobiografice, fiind inspirator şi onorat de-a lungul secolelor.

Comună tuturor acestora este esenţa unei intense devoţiuni care semnifică o angajare deplină în faţa Divinităţii, atât ca Mijloc, cât şi ca Scop. Un mod de intimidare nenecesar adepţilor căii interne, în creştinismul tradiţional, a fost condamnarea ecleziastă a înclinaţiilor egoului ca „păcate”, mai degrabă decât simple întârzieri în dezvoltare sau obstacole ale conştiinţei însăşi. După cum se poate constata, scopul original al evoluţiei egoului era doar să asigure supravieţuirea în regnul animal, care avea, prin urmare, nevoie de delimitarea liniară a prietenului de duşman, a comestibilului de necomestibil şi aşa mai departe.

Tendinţele instinctuale au fost etichetate de religie ca fiind malefice şi, prin urmare, dată fiind natura psyche-ului uman, acestea au fost negate, înăbuşite, proiectate înspre alţii sau cel puţin compensate prin vină, autoînvinovăţire, autocondamnare, penitenţă, suferinţă, plata unor sume de bani pentru obţinerea indulgenţei, ori prin diverse alte sacrificii (inclusiv animale).

Aceste autoînvinovăţiri au fost o urmare a, dar şi în acord cu concepţiile primitive despre un Dumnezeu mânios, distrugător şi care, deci, trebuia să fie îmbunat. Descrierile unei versiuni de-a dreptul satanice a lui Dumnezeu şi-au găsit cea mai grotescă ilustrare în religiile aztecă şi mayaşă, care revendicau sacrificiul constant a mii de oameni şi în special al tinerilor nevinovaţi, ale căror inimi erau smulse cât timp încă mai băteau. Atitudini extreme similare sunt încă practicate în mod activ de către facţiunile fundamentaliste ale extremiştilor religioşi cum ar fi, de exemplu, în zilele noastre, adepţii totalitarismului teocratic (care practică decapitarea ritualică).

Din cauza înclinaţiei minţii umane/egoului de a lua drept bune erori grosolane, Buddha a recomandat evitarea cu totul a folosirii cuvântului „Dumnezeu”. În non-dualitatea religioasă, probabilitatea de a greşi este evitată ca urmare a devoţiunii faţă de însuşirile nonliniare fundamentale ale Divinităţii însăşi, precum compasiunea, unicitatea, iubirea, adevărul, omniscienţa, eternul, infinitul, omniprezenţa şi omnipotenţa dincolo de formă, loc, timp, instincte sau emoţii omeneşti.

Dreptatea divină domneşte ca o consecinţă a însuşirilor sale intrinseci, caracteristice, de putere infinită, neîngrădită de poziţionalităţi sau de calităţile voinţei. De aceea, Divinitatea nu este de temut; trebuie venerată şi nutrit faţă de ea un imens respect. Când expunerile malefice ale egoului sunt depăşite, devine inutilă încercarea de a mai scăpa de el, de a-l învinge, de a-l ataca sau de a-l proiecta fie asupra altora, fie asupra lui Dumnezeu.

 

Anul apariţiei: 2006

Număr pagini: 256

Traducător: Adina Ihora

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/descoperirea-prezentei-lui-dumnezeu