Desăvârşirea #davidrhawkins #sinele

Pe măsură ce observaţia se deplasează prin nivelurile conştiinţei, se rafinează şi sentimentul „Sinelui“, precum şi definiţia acestuia. Cea mai simplă tranziţie rezidă în înţelegerea faptului că noi nu suntem focalizarea sau conţinutul minţii, ci experimentatorul/martorul/observatorul, care e neschimbător. Cu toate că povestea vieţii se schimbă, există întotdeauna un aspect al conştiinţei care priveşte continuu şi experimentează la un nivel relativ diferit. Sentimentul „Sinelui“ se deplasează progresiv de la conţinut la context.

Să recapitulăm paşii iniţiali: mintea observă un subiect de interes, care se constituie sub formă de gând, imagine, concept, etc. Acestea sunt înregistrate în conştiinţă şi apoi declanşează câmpul proceselor memoriei şi al răspunsurilor emoţionale. Se poate observa că memoria este umplută în zonele sale de stocare în funcţie de sentimentele şi judecăţile precedente, cum ar fi bine/rău, plăcere/durere etc. Înregistrarea declanşează emoţii asociate, care sunt experimentate la nivelul observatorului/experimentatorului. Prin această poziţionare a observatorului, se va descoperi că sentimentul Sinelui este identificabil în forma unei calităţi impersonale care funcţionează automat, pur şi simplu, pentru a „experimenta“. Deplasarea identităţii către acest experimentator interior dovedeşte că acesta funcţionează automat, indiferent care anume ar putea fi conţinutul vieţii.

Următorul pas (unul simplu) este acela de a observa că sursa experimentării rezidă într-un câmp numit conştienţă, care precede abilitatea de a experimenta. Dacă această conştienţă este pierdută (ca în cazul somnului sau anesteziei) sau, din punct de vedere medical („a deveni inconştient“), nu mai funcţionează nici unul dintre câmpurile mai joase. În lipsa conştienţei martorului/experimentatorului, nu există decât amnezie, vid şi uitare.

Următorul pas este unul mai subtil, în sensul că observatorul/martorul ştie dacă este prezentă sau nu această conştienţă. La nivelul conştienţei, actul gândirii este înlocuit de actul cunoaşterii observatorului/martorului, în calitate de funcţie impersonală a conştiinţei. Aceste facultăţi apar ca funcţie a propriei lor esenţe şi nu a unui sine personal.

Următorul pas este încă şi mai subtil. Este important de remarcat faptul că întotdeauna este prezentă Lumina Conştiinţei, câmpul total în care conştienţa este posibilă.

Ultimul şi cel mai subtil pas dintre toate constă în revelaţia Sinelui ca Sursă absolută a Conştiinţei. Apoi Sinele străluceşte şi îşi revelează esenţa ca manifestare a Divinităţii care, la rândul ei, se prezintă ca emanaţie a Dumnezeirii–Nemanifestatului –Sursei anonime, infinite, supreme şi absolute, care constituie contextul infinit şi, prin urmare, potenţialitatea şi puterea infinită.

Sursa Creaţiei este evidentă ca manifestare a lui Dumnezeu în calitate de Creator, din care se naşte Lumina Conştiinţei ca Sursă a vieţii.

Sentimentul Sinelui rezidă într-o identificare şi o cunoaştere că acestea sunt calităţile Prezenţei interioare care facilitează capacitatea de a cunoaşte sinele ca Sine. Dezvelit de orice înşelăciuni sau pretexte, sentimentul interior al „sinelui“ se cunoaşte pe sine, pur şi simplu, fără nici un conţinut.

În starea de Unicitate, nu există nici o separare între Prezenţă şi Sine, iar sinele dispare pe măsură ce lumina înlocuieşte întunericul. În centrul Sursei sale, sentimenul „sinelui“ este una cu întreaga existenţă.

Adevărul este revelat din interior ca o certitudine absolută, deoarece această certitudine este înnăscută Prezenţei. Este subiectiv în mod radical, deoarece constituie însăşi sursa şi nucleul primar al cunoaşterii absolute. Nu are conţinut, deoarece nu există nimic care să necesite a fi cunoscut din moment ce Realitatea este Tot Ceea Ce Există. Prin urmare, este total liniştit şi lipsit de imagini, cuvinte sau concepte.

În totalitatea sa, extrema absolută a subiectivităţii pure este cea care obliterează orice funcţionare mentală. Nici un concept nu este posibil în Lumina infinită a gloriei lui Dumnezeu. Este o profundă pace, siguranţă şi un sentiment de acasă. Desăvârşirea este finalizată. Nu a mai rămas nici un freamăt sau mişcare, pentru că toate au fost dizolvate în bunătatea infinită care este înnăscută esenţei Prezenţei. Pentru contextul infinit, din care se naşte întreaga Creaţie, multitudinea universurilor este doar un gând pasager, atât de mic încât poate fi echivalent cu un grăunte de-abia observabil.

Desăvârşirea radiază ca Perfecţiune şi Frumuseţe de la Divinitatea atotprezentă care este sursa infinită a existenţei. Istoria şi timpul sunt produse ale eului. În sfera Absolutului, nu există nimic de înregistrat.

Fragment din Cap.17 – Sinele: Realitate şi subiectivitate, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie

Fragment din Capitolul 6- Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie din volumul  Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Din punct de vedere descriptiv, evoluţia este înfăţişarea, aspectul desfăşurării observaţiilor secvenţiale ale percepţiei. Creaţia însăşi este un proces continuu, fără început şi fără sfârşit. Prin contemplare, devine extraordinar de evident că evoluţia şi creaţia sunt unul şi acelaşi proces. Sursa sa este puterea infinită a nemanifestatului care devine manifestat ca potenţialiate, având tipare invizibile inerente ce apar în domeniul vizibil fizic ca existenţă. De-a lungul secolelor această sursă fundamentală a fost intuită universal la fel ca şi Divinitatea subiectiv experimentată, care, doar ea singură are puterea de a transforma potenţialul în actual, Nemanifestatul (de ex. Capul lui Dumnezeu) în manifestat, şi non-existenţa în existenţă (de ex. universurile desfăşurate şi nedesfăşurate ale lui Bohm) .

Ceea ce se manifestă, şi despre care apoi se spune că există, este cunoscut numai graţie conştienţei, care este acea calitate a conştiinţei ce permite cunoaşterea, experienţa şi conştienţa că cineva „există“ sau că „este“. A „fi“ este un lucru, dar a „şti că eşti“ este un alt lucru.

Dacă existenţa umană, precum şi celelalte lucruri vii, nu pot fi explicate de formula limitată a cauzalităţii, atunci, după cum a fost descris, omenirea a apărut din nemanifestat în manifestat ca o expresie. Este o expresie a actualizării potenţialului care, din necesitate, are o sursă. Raţiunea cauzei, prin definiţie, separă cauza de consecinţe. Dacă omenirea ar fi fost rezultatul unei cauze, nu ar fi fost capabilă să-şi cunoască sursa, care, prin definiţie, ar fi exterioară, nici înnăscută, nici înăuntrul său, şi, prin urmare, nu ar putea fi cunoscută cu adevărat. A cunoaşte înseamnă a fi, în contrast cu a cunoaşte despre, ceea ce este doar o achiziţie de informaţii. Deoarece omenirea este o actualizare a potenţialului de către sursa sa, acea sursă este mereu prezentă şi poate fi cunoscută direct ca esenţă subiectivă a sinelui.

Experienţa trăirii Prezenţei Sinelui este transformatoare şi este identică în întreaga istorie, după cum au povestit marii înţelepţi ai marilor culturi divergente. Darul Divinităţii este potenţialitatea din lăuntrul conştiinţei omului de a se întoarce prin intermediul acelei conştiinţe la chiar sursa existenţei sale. Odată cu realizarea Sinelui (contextul infinit), câmpul si conţinutul fuzionează în realitatea Întregului-Unităţii (oneness) Sursei înseşi.

Prin contrast, în câmpul comun al mentaţiei obişnuite, consecinţă a credinţei în dualitate şi în principiul cauzalităţii, se crede că toate lucrurile au atât un început, cât şi un sfârşit.

Această concluzie este produsul rezultat automat al observaţiei selective şi a ipoteticului, mai degrabă decât a unei realităţi confirmabile. Mintea limitată nu poate înţelege cu adevărat infinitatea, cu excepţia definiţiei şi, ca şi concept. Sursa ultimă, fundamentală a existenţei nu are cauză, nu are nici un început şi un sfârşit. Cea mai potrivită descriere este cea exprimată prin termenii „pentru totdeauna“ /eternitate (n.tr. ca substantiv în engleză – foreverness) sau „întotdeauna“ (alwaysness). Această calitate unică este mereu prezentă şi disponibilă ca o calitate majoră a Realităţii Iluminării.

Nimic nu dispare vreodată

Nimic nu dispare vreodată

Nimic nu dispare vreodată. Cum ar putea ceva care este, să devină inexistent? Cum ar putea deveni existenţa, nonexistenţă? Unde s-ar duce substanţa existenţei, dacă ar fi să dispară? Unde s-ar duce fiirea ei, fiinţa ei, prezenţa ei? În ce s-ar pierde toate acestea?

Ce dispare atunci când dispare o imagine de pe ecran? Substanţa imaginii o constituie ecranul, iar ecranul nu dispare nicăieri. El ia, pur şi simplu, forma imaginii următoare.

Fenomenul poate părea mai dificil de înţeles numai pentru că noi credem că atunci când este prezent un aşa-numit obiect, acesta este prezent ca un obiect independent. Considerăm că amintirea mărului ţine de imaginaţie, dar atunci când este prezent mărul, îl considerăm real, ca obiect.

Este adevărat că amintirea mărului nu este decât o imagine formată în minte. Omitem să observăm, însă, că atunci când vedem mărul efectiv, acesta este, de fapt, tot o imagine. Tot ce cunoaştem despre măr, în acest caz, este faptul că îl vedem. Iar când îl atingem, ne este cunoscută numai atingerea, iar când îl gustăm, ne este cunoscut numai gustul şi când îl mirosim, ne este cunoscut numai mirosul.

Nu experientizăm niciodată adevăratul măr, aşa cum este el, ca un obiect de sine stătător cu o existenţă proprie, independentă şi separată.

De aceea nu există nicio diferenţă, în Experienţa noastră actuală, între substanţa mărului care-şi apare în memorie şi substanţa mărului efectiv care-şi face apariţia în „timp real”. Cunoaşterea ambelor este confecţionată de minte – din vederea, gustarea, atingerea şi mirosirea mărului – iar substanţa minţii o constituie numai şi numai Conştienţa. În ceea ce numim „măr”, este prezentă cu adevărat numai Conştienţa. În Experienţă nu regăsim nicio altă substanţă în afara Conştienţei, iar aceasta nu dispare niciodată. Fie că ne dăm seama sau nu, aceasta constituie Experienţa noastră mereu prezentă.

Cum ar putea Conştienţa să-şi experientizeze propria absenţă sau dispariţia? Experienţa noastră directă, intimă şi imediată este aceea că această mereu prezentă, continuă existenţă care suntem, este unica substanţă a întregii Experienţe. De fapt, mărul, obiectul sau chiar lumea constituie aparenta uitare a simplului fapt al Experienţei.

Această uitare, însă, are loc numai în minte. Prezenţa nu se uită niciodată, cu adevărat, pe sine însăşi.

Dacă ne poziţionăm în minte, atunci pacea şi fericirea inerente Sinelui nostru, Prezenţei Conştiente, par a fi ascunse.

Ce anume este acel ceva care se poziţionează în minte? Mintea! Numai gândirea îşi poate imagina un „ceva” imaginar! Sinele interior imaginar este real numai din punctul său imaginar de vedere.

Prezenţa este numai aparent ascunsă de această imaginaţie, ea nefiind niciodată ascunsă cu adevărat. Este numai cunoaşterea mereu prezentă a sa însăşi.

Fragment din Prezenţa – Intimitatea Experienţei  de Rupert Spira

Cele două volume pot fi cumpărate din site-ul editurii, categoria oferte, beneficiind de transport gratuit şi reducere.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/rupert-spira-prezenta-vol-I-si-II-cartea-daath