Forma fundamentală a sinelui separat #rupertspira

Forma fundamentală a sinelui separat este un gând care imaginează că Sinele, Prezenţa Conştientă, nu umple întreaga Experienţă în mod intim şi egal, ci mai degrabă pătrunde doar o mică parte din ea, respectiv acel grup de gânduri şi sentimente denumite aici „eu-corpul-mintea”.

Este ca şi cum ne-am imagina că ecranul nu conţine, nu pătrunde toate documentele şi imaginile ce sunt deschise pe el, ci doar una. De fapt, nici asta nu e chiar adevărat, deoarece documentele şi imaginile nu sunt pătrunse de ecran. Ele nu au o existenţă separată şi diferită în afara ecranului. Nu există vreun document sau o imagine cu o existenţă de sine stătătoare, independentă. Nu există decât ecranul. “Documentul” sau “imaginea” sunt doar nume pe care le dăm ecranului şi formelor pe care şi le asumă. Din punctul de vedere al ecranului nu există nimic real, independent, precum un document sau o imagine. Nu există decât el însuşi. Documentele şi imaginile sunt considerate reale doar când s-a trecut cu vederea peste realitatea lor – ecranul.

Altfel spus, documentele şi imaginile sunt considerate reale din punctul de vedere imaginar al documentelor sau al imaginilor. De cum se uită ecranul, documentele şi imaginile par să-şi asume propria realitate independentă. Par să devină reale, obiecte separate făcute din altceva decât din ecran, cum ar fi din cuvinte, culori, forme, obiecte etc. Totuşi, din singurul real punct de vedere, acela al ecranului, nu există decât ecranul.

Cu alte cuvinte, în realitate nu sunt două lucruri – unul fiind ecranul şi al doilea documentul sau imaginea. Nu este decât ecranul. Două lucruri (sau o mulţime şi o diversitate de lucruri) vin într-o existenţă aparentă atunci când adevărata lor realitate, ecranul, este uitată.

Uneori, experientizarea poate lua forma unui anumit gând, un gând care-şi imaginează că Experienţa nu este acea unică continuă, neîntreruptă substanţă, ci este ceva divizat in două părţi esenţiale: un subiect care cunoaşte sau experientizează şi un obiect cunoscut sau lumea care este cunoscută, experientizată. Subiectul este cunoscut drept “eu”, iar obiectul sau lumea ca “non-eu”. Acest gând pare să împartă Experienţa în două părţi distincte ce sunt legate una de alta prin intermediul actului cunoaşterii, al simţirii sau al percepţiei. Această diviziune a Experienţei în două părţi dă naştere sinelui interior, imaginar şi corolarului său, obiectul exterior sau lumea. Cu această credinţă este umbrită intimitatea continuă a Experienţei, este ascunsă sub un văl şi, impreună cu ea şi Iubirea, care este starea naturală a întregii Experienţe.

În acest moment, altceva decât Conştienţa pare să intervină, să intre în existenţă. În loc să simţim că Sinele nostru umple întreaga Experienţă în mod egal, simţim că sinele pătrunde doar acest mic fragment al experienţei, corpul şi mintea. În acest mod, Sinele nostru, Conştienţa, pare că se contractă, se strânge în interiorul corpului şi al minţii, iar lumea şi toate celelalte par a fi proiectate în exterior. Aceasta este divizarea iniţială a Experienţei în două entităţi aparente -sinele şi lumea – ce învăluie, ascunzând starea naturală a întregii Experienţe – Iubirea. Din acest motiv sinele imaginar din interior se află mereu în misiune pentru a asigura iubirea în lumea exterioară.

Aparenta separaţie a experienţei în două părţi fundamentale este similară cu imaginarea că ecranul este împărţit în două atunci când pe el apar două imagini alăturate. Dacă gândirea îşi imaginează că ecranul este conţinut doar într-una dintre imagini, atunci va trebui să-şi imagineze şi o substanţă care „nu este ecranul”, o altă substanţă din care este făcută a doua imagine.

La fel sunt imaginate „eul” şi „non-eul” şi sunt suprapuse impresionate intimităţii continue a Experienţei. Gândirea îşi imaginează că Sinele, Prezenţa Conştientă, nu pătrunde, nu este într-o relaţie intimă cu totalitatea experienţei în mod egal, ci doar cu o mică parte a ei. Această mică parte, corpul şi mintea, devine „eu”. Tot ceea ce nu e pătruns de Sine ori nu se află într-o relaţie de intimitate cu Sinele este considerat a fi făcut din ceva „altceva decât sinele nostru”, „altceva decât Conştienţa”. Acest „altceva decât Conştienţa” – acel non-eu – este cunoscut ca „materie”. Este substanţa concepută prin gândire, dar niciodată experientizată cu adevărat. De fapt, cu toate că grecii au inventat ideea materiei cu 2500 de ani în urmă, oamenii de ştiinţă încă n-au găsit-o.

În felul acesta, credinţa în realitatea unei lumi exterioare independente, diferite de Conştienţă, este un corolar natural al credinţei în realitatea, în existenţa unui sine interior. Acestea două merg întotdeauna împreună. De asemenea, când se prăbuşeşte sinele (cel) interior şi separat, dispare şi lumea exterioară, lăsând în urmă doar Iubirea în care nu există loc pentru departajări, separări sau diviziuni. Astfel, Experienţa lumii reflectă mereu şi confirmă înţelegerea noastră: dacă gândim că suntem limitaţi, localizaţi, că avem un sine interior, atunci lumea şi ceilalţi vor părea să reflecte exact această credinţă către noi. Vor părea separate, depărtate şi diferite. Pe deasupra, vor fi înţelese ori ca o sursă de pace, fericire şi iubire, ori ca o ameninţare la acestea şi, drept urmare, relaţia noastră cu ele va fi întotdeauna una de atracţie şi respingere, căutare şi rezistenţă.

Cu toate acestea, când ne devine clar că nu există un sine interior separat, aceeaşi lume ne va confirma prezenta înţelegere.

Aceasta este natura magică a lumii; pare să confirme atât credinţa în dualitate, cât şi înţelegerea nondualităţii. Odată cu prăbuşirea sinelui cel interior şi separat şi a lumii separate şi exterioare, Experienţa ni se înfăţişează aşa cum este ea cu adevărat. Nu mai este înţeleasă sau simţită ca fiind alcătuită din minte, corp şi lume. Experienţa minţii, a corpului şi a lumii se reduce, mai întâi datorită acestei înţelegeri experienţiale, ajungând până la o trăire, o experientizare pură şi continuă, iar substanţa acestei Experienţe este revelată ca fiind Conştienţă pură. Descoperim astfel că întreaga Experienţă este o modulare a fiinţei noastre intime.

Fragment din Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii, Rupert Spira

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor #prezenta #rupertspira

Fragment din Prezenţa- vol.2 – Intimitatea Experienţei, Rupert Spira

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente. Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut. „Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării, într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

„Eul“ şi „copacul“ constituie o singură Experienţă, tot aşa cum vântul şi faţa constituie o singură Experienţă. Nu există nicidecum un subiect sau un obiect al Experienţei. Există numai experientizare intimă, continuă şi netulburată. Am mai putea spune, eventual, că „eul“ aparent şi copacul aparent împărtăşesc aceeaşi realitate, sunt aceeaşi realitate. Ceea ce, aparent, le separă, nu este decât un concept, o idee.

Si, totuşi, această separaţie între cel care priveşte şi ceea ce este privit, nu are loc niciodată. Separaţia este o iluzie. Ea nu este niciodată experientizată.

Cu alte cuvinte, eu nu văd un copac. În experientizarea actului vederii, eu sunt copacul. Eu sunt realitatea acestuia. Singura substanţă prezentă în experientizarea copacului este faptul că îl vedem, iar vederea sau, la modul mai general, experientizarea, este însăşi Conştienţa, Sinele nostru.

Conştienţa care este vederea şi realitatea a ceea ce este văzut nu constituie două lucruri separate. Sunt unul şi acelaşi lucru.

Ar fi mai adecvat să spunem „eu copac-este“, adică „“eu“, Conştienţa, copac-este“.

Fiinţarea „eului“ şi fiirea „copacului“ îşi împărtăşesc Existenţa.

Fiinţarea Sinelui este şi fiirea lucrurilor.

Mintea, trupul şi lumea aparente sunt „eul“ care minte/trup/lume-este.

Toate marile religii se fundamentează pe această realizare. În creştinism, de exemplu, afirmaţia „eu şi Tatăl una suntem“ înseamnă exact acest lucru. Înseamnă că „eu“, Conştienţa care vede aceste cuvinte sau experientizează ceva chiar în acest moment, este una cu orice este experientizat, adică este una cu realitatea universului.

Înţelepţii sufi spun „nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu“. Hinduşii spun „Atman (Sinele individual aparent) şi Brahman (realitatea ultimă a universului) sunt unul şi acelaşi“. Budiştii afirmă „Nirvana şi Samsara una sunt“.

Aceasta nu reprezintă o Experienţă ieşită din comun, cunoscută numai de câţiva înţelepţi iluminaţi. Este Experienţa nemijlocită, intimă şi imediată a fiecăruia dintre noi, deşi este posibil ca ea să fi trecut neobservată.

De fapt, cunoaşterea acestei unităţi între „eu“ şi „lume“ este o Experienţă cât se poate de familiară. Este cunoscută sub numele de frumuseţe. Când suntem uluiţi de frumuseţea unui obiect sau peisaj, tot ceea ce ne distanţează sau ne separă de obiectul respectiv se dizolvă, iar în acel moment nemuritor, etern – deoarece mintea nu este prezentă acolo – realizăm identitatea noastră cu obiectul aparent.

Experientizarea frumuseţii este disoluţia „obiect-ităţii“ aparente a obiectului şi a „subiect-ităţii“ Sinelui nostru, lăsând loc numai intimităţii continue a experientizării.

Desigur, atunci când mintea revine, aceasta reconstituie sinele interior separat şi obiectul exterior separat, altceva sau lumea, iar noi suntem convinşi şi simţim, în consecinţă, că „eu“ privesc „peisajul“. Gândirea atribuie acum frumuseţea, peisajului şi în acest moment frumuseţea decade de la revelaţia naturii eterne care impregnează toate lucrurile aparente, la o însuşire relativă a minţii care aparţine numai anumitor obiecte, dar nu şi altora.

În acel moment iau naştere timpul şi distanţa sau „calitatea de a fi altceva“, care este o altă denumire a spaţiului, iar adevărata experientizare a frumuseţii este din nou ascunsă.

Atunci când se cunoaşte aceeaşi disoluţie între „eu“ şi un altcineva aparent, aceeaşi Experienţă este cunoscută sub numele de iubire. Fericirea, pacea, umorul şi inteligenţa reprezintă, toate, numele date experientizării acestei recunoaşteri nemijlocite a intimităţii continue a Experienţei. De fapt, toate numele date minţii, trupului şi lumii se referă, în ultimă instanţă, la această unică realitate.

De aceea se şi spune despre iubire, fericire şi pace că sunt necondiţionate şi absolute. Acestea nu depind de nimic altceva. Sunt întreţesute în alcătuirea oricărei Experienţe.

Odată ce „eu“ şi obiectul, altceva sau lumea au fost separate conceptual de intimitatea continuă a Experienţei, iubirea, fericirea, pacea, frumuseţea etc. inerente oricărei Experienţe par să fie ascunse şi, în consecinţă, sinele interior aparent purcede la căutarea acestora în aparenta lume exterioară.

Decizia de a căuta, cunoscută drept pace, fericire sau iubire, presupune întotdeauna recunoaşterea faptului că experienţa respectivă nu este divizată în două segmente – „eu“ şi „celălalt“, „eu“ şi „lumea“ – fie că este formulată în aceşti termeni sau în alţii. În mod asemănător, suferinţa implică întotdeauna uitarea sau ignorarea acestui simplu şi primordial element al Experienţei.

Fericirea este simpla dezvăluire a acestei ignoranţe. Nu este o nouă Experienţă. Nu apare şi dispare. Nu poate fi dăruită sau retrasă. Poate doar părea a fi uitată şi reamintită sau recunoscută. Este asemenea cheilor de sub ziar. Par să fie pierdute, însă ele s-au aflat acolo tot timpul.

În experientizarea păcii şi a fericirii, sinele interior şi lumea exterioară se dizolvă. În experientizarea iubirii, cel care iubeşte şi cel care este iubit se dizolvă.

De fapt, unica noastră experientizare a lumii şi a tuturor celorlalţi este alcătuită numai din cunoaştere, deci am putea spune că, în experientizarea păcii şi a fericirii, aparenta „altceva-itate“ şi exterioritate a lumii se dizolvă în înţelegerea noastră experienţială că nu există decât cunoaştere sau Conştienţă. Acestea sunt pacea, fericirea, iubirea şi frumuseţea.

Totuşi, numai mintea este aceea care crede că pacea, fericirea şi iubirea par a fi pierdute şi, apoi, par a fi regăsite.

Prezenţa nu se pierde niciodată pe sine însăşi.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/prezenta-vol1si2-rupert-spira

Solitudinea #esentaautismului

Un curs în miracole ne învaţă un adevăr evident: „Amintirea lui Dumnezeu se manifestă într-o minte liniştită.” Altfel spus, legătura cu Dumnezeu sau cu eurile noastre spirituale se realizează în solitudine, în lipsa ataşamentului faţă de aglomerata şi neîntrerupta manifestare a lumii fizice. În eseul intitulat „Solitudinea în tradiţiile religioase”, reverendul Clair McPherson defineşte solitudinea ca „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Rădăcina cuvântului autism o constituie grecescul „autos” sau „pentru sine însuşi”. Asta presupune o stare de solitudine în care individul se retrage în sine – asemănătoare spiralei concentrice a melcului cu cochilie sau a nautilului – devenind interiorizat, solitar în gândire şi faptă. Ca o curiozitate, definirea cuvintelor mănăstire şi monah izvorăşte din acelaşi cuvânt grecesc, care înseamnă „în singurătate” sau „de unul singur”. Ceva mai înainte am sugerat că, în ceea ce priveşte autismul, s-ar putea face o analogie între persoanele cu autism care trăiesc în tăcere şi persoanele care fac legământul tăcerii în vederea comuniunii şi a purificării spirituale.

Reverendul McPherson afirmă că solitudinea este o cerinţă necesară pentru acest gen de iluminare. Într-adevăr, la amerindieni, Căutarea Marii Viziuni este, prin tradiţie, o aventură individuală, un rit de trecere efectuat în scopul evoluării spirituale. În absenţa vorbirii, începe să se manifeste un nou vocabular: unul al gândurilor şi al presupunerilor, al ipotezelor, al imaginilor şi simbolurilor.

Acest gen de solitudine ar fi ideal dacă toată lumea ar încerca să îl obţină – atunci am relaţiona de la egal la egal. Trăirea într-o tăcere autistă, însă, nu este un act premeditat, aşa cum ar sugera-o definiţia: „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Pentru multe persoane autiste care trăiesc în mutism, sentimentul de a poseda o personalitate autentică pare un deziderat de neatins. Barb Rentenbach, o scriitoare cu autism, şi-a descris personalitatea ca un gheţar pustiu unde până şi autiştii refuză să ierneze. Prin descoperirea unei alternative la exprimarea prin vorbire, Barb s-a văzut eliberată – compromisul la care tocmai m-am referit – de „un moratoriu interminabil şi de o durere usturătoare dată de lipsa de speranţă, prejudicii, mânie, probleme incontrolabile de comportament, frică şi o profundă singurătate.” Tot ea recunoaşte: „Cuvintele mi-au făcut cunoscut ţelul şi au îmblânzit cumplitul haos. Da, este ca şi când ai trăi într-un haos, eu l-am numit chiar iad.”

Aceste două extreme pun în mişcare un paradox circular dificil de imaginat. Pe de o parte, persoanele neurotipice aflate în căutarea realizării spirituale doresc să adopte o solitudine yoghină pentru a se bucura de binefacerile ei spirituale, însă, pentru a fi asimilaţi în lumea neurotipicilor, persoanele cu autism trebuie să iasă dintr-o tăcere asemănătoare – cea pe care Barb Rentenbach o numeşte iad – pe care neurotipicii avansaţi ca nivel de spiritualitate se străduiesc să o obţină!

Oare nu avem aici, în acest continuum, un compromis neurotipic dat de modul în care ne aşteptăm ca persoanele cu autism să se alăture lumii „reale” (în loc să se retragă în cămăruţele concentrice ale nautilului)? Sugestiile lui Barb – o contopire în pace a sufletelor omeneşti – aduc lămuriri pentru oricine este dornic să înţeleagă modul de viaţă al celor care adastă în tăcerea nomadă a gheţarului autist:

„Noi nu încercăm să ne ascundem. Voi vă folosiţi, în căutare, simţurile limitate şi de aceea umanitatea noastră apare ca fiind disimulată. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. De pe gheţar, noi vă remarcăm prezenţa. Observăm tot ce ţine de voi. Exprimarea verbală este obstacolul din calea prieteniei dintre noi – nu luciditatea sau inteligenţa. Noi nu vorbim limba voastră, dar voi puteţi vorbi pe limba noastră. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. Iar acum, fiţi cu noi. Limbajul nostru tăcut şi invizibil este uşor de deprins. Simţiţi asta? Bine aţi venit! Prietenia noastră tocmai a început.”

Fragment din Esenţa autismului, Willian Stillman

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/esenta-autismului-william-stillman-cartea-daath