Purificarea spirituală-3 #sinele

Procesul de Abandonare

Căutătorii spirituali ştiu că esenţa tututor căilor ce duc la Dumnezeu constă în abandonare – dar către cine şi cum anume, acest lucru nu este clar. În lipsa unei tehnici decisive, mulţi căutători petrec ani întregi abandonându-se conţinutului, şi apoi se plâng că nu au ajuns mai departe decât au fost înainte. Mintea merge în continuare cu nesfârşitele-i producte şi, de aceea, individul nu poate abandona conţinutul atât de repede pe cât este produs. Din acest punct de vedere, avem  de-a face cu un joc dinainte pierdut.

Apoi căutătorul aude că nu conţinutul reprezintă o problemă, ci ataşamentul faţă de acesta. Acest lucru aduce o anumită relaxare, dar ridică şi următoarea întrebare: Cum poate cineva să renunţe la cele de care este ataşat?

Este necesar să analizăm natura ataşamentelor. Acestea sunt bazate pe o credinţă şi o dorinţă. Credinţa este aceea conform căreia conţinutul mental va aduce fericire şi va rezolva probleme. De aceea, ataşamentul se manifestă faţă de promisiunea implicită că însăşi gândirea constituie drumul către fericire (bunăstare, succes, iubire, etc).

Prin urmare, a renunţa la gândire pare a fi un lucru înfricoşător, deoarece aceasta este văzută, totodată, şi drept principala unealtă a supravieţuirii, mai mult, este cea care ne dă sentimentul propriei persoane. Dat fiind faptul că este percepută astfel, devine valorizată ca fiind unică, personală şi preţioasă, şi constituie principalul element de identificare cu “ceea ce suntem”.

Teama pierderii propriei identităţi trezeşte rezistenţa. Pe măsură ce ne apropiem de descoperirea sursei tenacităţii eului, ajungem la descoperirea critică şi uimitoare că suntem îndrăgostiţi de propriul nostru sine.

Chiar dacă gândurile sunt încărcate cu dureri şi eşecuri şi au fost un dezastru şi o sursă de suferinţă, tot ne agăţăm de ele deoarece reprezintă „ceea ce sunt eu“, rezultând o relaţie de iubire şi ură cu acestea. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, sinele a învăţat, de asemenea, cum să „stoarcă“ satisfacţie şi energie din stările emoţionale negative. El prosperă pe baza nedreptăţii, martiriului, eşecului şi vinovăţiei. Eul „iubeşte“, în mod secret, poziţia de victimă şi se agaţă de ea, extragând o  plăcere distorsionată şi o justificare sinistră din durere şi suferinţă. Acest lucru poate fi văzut în multe cazuri ca o dependenţă şi un stil de viaţă. „Cel ce pierde“ este aproape o figură romanticizată în muzică şi folclor (de exemplu, iubitul respins).

Tot timpul suntem ataşaţi şi „îndrăgostiţi“ de ideile noastre. Le apărăm şi le găsim scuze. Suntem geloşi pe credinţele noastre. Le preţuim şi le dispreţuim, în mod alternativ, şi ne pedepsim pe noi înşine prin sentimente de vinovăţie şi ură faţă de propria persoană. Oricum, toate acestea reprezintă o infatuare. Imaginea de sine capătă farmec deoarece este vorba de scena pe care defilează drama vieţii noastre. A renunţa la ceea ce este iubit  produce teamă de pierdere. Pentru sine, toate obiectele îndrăgite sunt văzute ca o sursă de fericire.

Următoarea problemă esenţială este dificultatea de a ne despărţi de dragostea emoţională – nu din cauza iubirii propriu zise, ci datorită ataşamentului faţă de ceea ce este iubit. Considerăm că pierderea unui obiect îndrăgit produce durere dar, de fapt, durerea survine din cauza lipsei ataşamentului însuşi, şi asta deoarece obiectul iubit este văzut ca o sursă de fericire. Durerea se datorează iluziei că am pierdut sursa fericirii, şi că sursa fericirii se află acum „în exterior“.

Dacă analizăm mai amănunţit sentimentul de fericire, devine limpede că acesta este localizat, de fapt, în interior. Deşi declanşatorul său poate părea că provine din afar, senzaţia este în întregime un sentiment interior de plăcere. Prin urmare, sursa fericirii se găseşte în interior şi este eliberată în anumite circumstanţe favorabile, atunci când mintea experimentează un rezultat dorit. Examinându-ne pe noi înşine, vom descoperi că evenimentul nu face decât să declanşeze o capacitate interioară înnăscută. Odată cu descoperirea faptului că sursa fericirii este cu adevărat în interiorul nostru, şi de aceea nu poate fi pierdută, sentimentul de teamă se diminuează.

Văzute din perspectiva Realităţii, gândurile sunt, de fapt, nişte elemente exterioare. Deşi poate suna uimitor, ne putem dispensa total de ele, deoarece se interpun în calea atingerii adevăratei fericiri.

Din Cap.3 Purificarea spirituală

Sinele: Realitate şi subiectivitate – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Purificarea spirituala-2 #sinele

Eul“(Ego), aşa cum va fi folosit în continuare, se referă, în general, la o colecţie de gânduri ce se presupune că sunt reprezentative pentru realitatea personală şi identitatea noastră, ceea ce induce ideea că gruparea gândurilor şi credinţelor e folositoare. Scopul este să fie păstrată iluzia sinelui personal văzut drept „cauză“ principală a existenţei şi activităţii noastre, inclusiv a gândurilor şi a sentimentelor.

Un element important al sensului termenului „eu“, este faptul că adevărata esenţă a acestuia o reprezintă mândria şi narcisismul, ce produc apoi sentimente de vinovăţie pentru egoismul eului. Eul este, de asemenea, un termen psihologic, ce sugerează, în mod general, valoarea supravieţuirii. În terapie, un pacient poate avea problema unui eu „slab“ şi a unui respect de sine scăzut. În antiteză, „egotism“ sau „egotistic“ înseamnă supraestimare sau chiar grandomanie.

În termeni spirituali, „eul“ presupune o calitate negativă, un obstacol în calea realizării din cauza construcţiei sale linear-dualiste. Cu toate acestea, în psihologie termenul denotă o calitate participativă utilă supravieţuirii şi funcţionării efective în lume.

Structura Eului

Poziţionalităţile sunt structuri ce pun în mişcare întregul mecanism al gândirii şi activează conţinutul acesteia.

Principalele poziţionalităţi sunt următoarele:

1. Ideile sunt semnificative şi importante.

2. Există o linie despărţitoare între contrarii.

3. Există o valoare a paternităţii – ideile sunt valoroase pentru că sunt „ale mele“.

4. A gândi este necesar pentru a deţine controlul, iar supravieţuirea depinde de control.

Presupuneri

Ideile sunt valoroase pentru că „mă“ reprezintă. Sunt valoroase pentru că au fost gândite de mintea mea. Ideile au valoare pentru că aduc recompense şi aşteptări. Ideile rezolvă probleme. Ideile reprezintă un divertisment şi „ceva de făcut“. Ideile te ţin ocupat şi te fac să te simţi folositor. Ele sunt necesare pentru a face planuri şi a atinge scopuri. Ideile protejează şi susţin supravieţuirea.

De aceea, contextul funcţionării mentale se bazează pe două premise importante: (1) Productele ei sunt valoroase pentru că au înţeles şi valoare şi (2) conţinuturile lor sunt necesare pentru supravieţuire, iar eul promite că productele sale vor aduce bucurie. Astfel, pentru eu, călcâiul lui Ahile rezidă în vanitatea de a fi autorul (pentru că aceasta este cea care asigură supravieţuirea şi aduce fericire) şi în nevoia de „a şti“ (deoarece implică promisiunea găsirii soluţiilor).

Din Cap.3 Purificarea spirituală

Sinele: Realitate şi subiectivitateDavid R. Hawkins, M.D. Ph.D