Înotând în Marea Schimbării #iunie #reduceri

  Înotând în Marea Schimbării, apărută ca de niciunde, de parcă s-ar fi revărsat toate ploile în valea Pământului într-o singură zi, avem nevoie de rezistenţă fizică, de transformări mari ale performanţelor corpului. De mai bine de cinci decenii, sportivii se antrenează şi în săli virtuale, astfel dovedindu-se că ceea ce mintea crede – acţiunea “imaginată” şi virtuală – determină comenzi pe care creierul şi întregul sistem nervos le transferă în tot corpul, inclusiv în sistemul muscular. Cele două realităţi paralele – prezenţa corpului aşezat într-un scaun, conectat la diverse aparate şi prezenţa sa imaginată pe o pistă de alergare – se suprapun cu succes pentru cei mai mulţi sportivi. Pentru o minte cu abilităţi avansate de imaginare, rememorarea senzaţiilor avute pe o pistă reală, cum ar fi adierea aerului, mirosul pistei, întreaga colecţie de informaţii adunate prin aparatele de recepţie ale simţurilor fizice, toate aceste produse ale percepţiei formatoare de realitate se aliniază cu uşurinţă, fuzionând într-una singură.

Încă din anii ’70 există clinici şi spitale care aplică verificarea kinesiologică pentru a afla care este cel mai bun tratament pentru fiecare corp în parte. Poate că boala are o singură denumire, dar felul în care se manifestă fiecare corp este diferit. Se foloseşte această metodă în multe alte domenii, în ultima vreme fiind din ce în ce mai frecvent întânită în demonstrarea efectelor medicinii energetice şi chiar a unor tehnici şi tratamente din sfera psiho-emoţională.

Noua lume în care am păşit irevocabil odată cu anul 2020 solicită fiecăruia după cum s-a pregătit anterior. Unora imense schimbări, altora schimbări mai mici, şi acesta e doar începutul. “Normalitatea” este în curs de redefinire şi va rămâne astfel probabil încă mulţi ani.

Sunt absolut necesare transformări ale gândirii şi ale trăirilor emoţionale, mai corect spus ale răspunsului la modificările chimice, hormonale, psihice din mediul intern, ale răspunsului fiecărui corp/sistem aflat sub impulsurile forţelelor mediului înconjurător. Intern şi extern, mecanismul vieţii umane este intrinsec arondat unui proces evident al evoluţiei căreia îi face faţă sau nu, astfel explicându-se şi “selecţia naturală”.  Există totuşi ceva care transcende percepţiile, convingerile şi reacţiile omului închis între marginile dualităţii. Unii îi spun suflet, alţii îi spun spirit, alţii conştiinţă. Convingerea în existenţa acestei “supravieţuitoare eterne” este o alegere individuală, chiar dacă putem arunca întotdeauna vina pe “moştenirile transgeneraţionale”, pe karma sau pe mediul în care ne-am format. Dacă această convingere-credinţă ne serveşte întrucâtva binelui suprem, atunci este cazul să-i acordăm o mai mare atenţie. Dacă nu avem o asemenea credinţă şi nu ne interesează reala identitate, motivul existenţei “necerute” în această lume, acum, atunci este cazul să ne orientăm toate aptitudinile către o supravieţuire cât mai confortabilă, deschizând larg dar cu mare atenţie gândirea, accesând logica în primul rând.

Evoluţia corpului uman este dependentă nu doar de adaptarea la realitatea fizico-materială-socială înconjurătoare, dar mai ales de capacitatea de a-şi schimba modul de percepţie şi, implicit, de reacţie, de a găsi acele noi convingeri, acel nou set de gânduri-comenzi prin care să stimuleze activarea acelor informaţii din potenţialul său, pe acelea care să-i sprijine mai mult decât supravieţuirea. Potenţialul este perfect, “după chipul şi asemănarea” creatorului, creaţiei sau, pur şi simplu, prin sine însuşi. Sau… omul se poate elibera din închisoarea convingerilor, poate renunţa la tot ceea ce îl limitează, chiar poate fi fericit.

Incapacitatea sau încăpăţânarea de a rămâne ancoraţi într-o anumită perspectivă, înfăşuraţi de stâlpii principiilor care s-au prăbuşit sau sunt în curs de prăbuşire, nu serveşte nici supravieţuirii, nici evoluţiei. Cel mai dificil lucru de obţinut, discernământul, capacitatea de a cunoaşte adevărul ori de a cunoaşte ceea ce serveşte binelui suprem al fiecăruia, se dovedeşte mai uşor accesibil acelora care au făcut ceva paşi în direcţia unei dezvoltări plenare – spirituale, intelectuale, fizice – înaintea anului 2020. Dar, să nu uităm zicala “cei din urmă vor fi cei dintâi”. Un context extraordinar etalează şi oferă imense şanse celui care îşi doreşte adevărul cu adevărat.

Ofertele lunii iunie, printre care Colecţia “David R. Hawkins”, “Sinele: Realitate şi Subiectivitate”, “Letting Go-Calea renunţării” (David R. Hawkins), “Calea Energiei” (Synthia Andrews), “Prezenţa”, cele două volume (Rupert Spira), “Revelaţia soarelui interior” (Giuliana Conforto), “Puterea spirituală a empatiei” (Cyndi Dale), “Universul holografic” (Michael Talbot), “Ce naiba ştim noi, de fapt?” – în aceleaşi condiţii grafice cu originalul în limba engleză, “What the Bleep Do We Know? – pot fi accesate aici:

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath

Vă doresc sănătate, bucurii şi spor, altfel spus iubire, înţelepciune şi voinţă!

Daniela Marin

Memoria asociativă #whatthebleepdoweknow

O regulă fundamentală a neuroştiinţei e aceea că celulele nervoase care se activează împreună, se şi interconectează. Dacă la un moment dat faceţi ceva, o colecţie liberă de neuroni va forma ca răspuns o reţea, dar dacă nu repetaţi comportamentul respectiv, în creier nu va rămâne vreo urmă. Atunci când un anumit comportament e practicat însă mereu şi mereu, respectivele celule nervoase dezvoltă o conexiune din ce în ce mai puternică, venindu-le din ce în ce mai uşor să acţioneze acea reţea.

Dacă veţi continua la nesfârşit să apăsaţi pe butonul de repetare din reţelele neurale, acele obiceiuri vor deveni din ce în ce mai interconectate în creier – deci mai greu de schimbat. Pe măsură ce o conexiune e folosită mereu şi mereu, ea devine mai puternică şi mai stabilă, precum se întâmplă atunci când umblând mereu prin acelaşi loc, veţi da naştere unei poteci bătătorite prin iarbă. Acest lucru poate fi avantajos, caz în care e numit învăţare, dar poate, de asemenea, să conducă la dificultatea schimbării unui model comportamental nedorit.

Din fericire e valabil şi reversul medaliei: celulele nervoase care nu se mai activează împreună, renunţă şi la a se mai interconecta. Ele îşi pierd relaţia pe termen lung. De fiecare dată când întrerupem procesul mental sau fizic obişnuit reflectat într-o relaţie neurală, celulele nervoase şi grupurile de celule ce sunt conectate una cu cealaltă încep să înceteze relaţia. Dr.Dispenza compară aceasta cu o experienţă pe care cei mai mulţi dintre noi am trăit-o. La terminarea liceului şi despărţirea de colegii de cameră cu care aţi împărţit atât de multe, vă promiteţi să schimbaţi scrisori cel puţin o dată pe lună pentru a vă păstra prietenia şi a şti cât mai multe unul despre celălalt. Cu trecerea timpului, începeţi să vă trimiteţi doar ilustrate de Crăciun, iar relaţia voastră slăbeşte şi păleşte.

Acest efect este o reflectare exactă a ceea ce se întâmplă în interiorul creierului. Pe măsură ce vă gândiţi din ce în ce mai puţin la colegul de cameră, conexiunea neurală slăbeşte până când dispare cu totul. Ce se întâmplă, de fapt, este că micile dendrite se desprind de unele cellule nervoase pentru a se reconecta cu altele, fapt ce permite abandonarea vechilor modele şi crearea unora noi.

Memoria asociativă

Având mai multe conexiuni neurale posibile decât numărul atomilor din Univers, creierul întâmpină o mare problemă: cum să găsească o anume amintire. Lucrurile se complică şi mai mult dacă suntem în situaţia de a ne găsi pe nepusă masă în faţa unui tigru. Cum poate oare creierul să găsească amintirea corectă în timp util? Cele care ne ajută sunt emoţiile.

Astfel, emoţiile (care sunt ele însele parţial o reţea neurală) sunt legate de toate celelalte reţele neurale. Aceste conexiuni îi permit creierului să identifice mai întâi cele mai importante amintiri. Totodată, ele garantează că un lucru important, precum a nu-ţi pune mâna pe plita încinsă, nu este uitat prea repede. Iată de ce oricine îşi aminteşte unde se afla şi ce făcea când a aflat de prăbuşirea turnurilor gemene din New York sau de asasinarea preşedintelui Kennedy.

Capitolul următor, referitor la emoţii, ne arată modul în care memoria asociativă ne afectează comportamentul şi raportarea la lume, dar acum trebuie să amintim de o funcţie importantă a creierului. Am spus că emoţiile sunt parţial reţele neurale. Cât priveşte cealaltă parte, reţelele neurale emoţionale sunt conectate la un mic organ din creier – hipotalamusul. Acest hipotalamus ia proteinele şi le sintetizează în neuropeptide sau neurohormoni. Şi cu toţii cunoaştem ceea ce fac hormonii – sau cel puţin toţi cei care am depăşit pubertatea. Ei pregătesc corpul pentru acţiune!

Dacă ne întâlnim cu un tigru flămând, hipotalamusul va secreta substanţele necesare corpului pentru a putea fugi. Sângele părăseşte creierul şi partea centrală a corpului şi se duce în extremităţi – “luptă sau fugi”. Emoţiile evaluează situaţia rapid – de fapt, fără ca noi să ne gândim măcar – şi trimit mesageri chimici de tip luptă sau fugi, zâmbeşte sau încruntă-te.

Partea proastă a memoriei asociative este următoarea: deoarece noi percepem realitatea şi tratăm experienţele noi pe baza informaţiilor din trecut stocate la nivel mental/neuronal, ne e dificil să vedem adevărata realitate a momentului. În locul acesteia, tendinţa dominantă este să ne referim doar la experienţele din trecut. Acest lucru pare a crea repetarea aceloraşi vechi întâmplări în fiecare zi.

Şi cine ar dori repetarea aceloraşi vechi întâmplări, cine ar vrea să reacţioneze la situaţii pe baza trecutului?

Răspunsul este vasta reţea neurală integrată pe care o numim personalitate. Exact aşa cum toate celulele corpului se reunesc şi interacţioneză una cu cealaltă pentru a produce un organism funcţional, la fel şi toate reţelele neurale interacţioneză sau se asociază pentru a da naştere entităţii pe care o numim personalitatea noastră. Toate emoţiile, amintirile, conceptele şi atitudinile sunt codate neurologic şi interconectate, rezultatul fiind ceea ce a fost numit ego, fiul omului, sinele inferior, omul, personalitatea.

În cazurile de personalitate disjunctă, există numeroase reţele neconectate între ele. Iată de ce personalitatea se schimbă şi oscilează, pentru că nu există amintirea “altei persoane”. Reţelele neurale pe baza cărora funcţioneză respectiva persoană nu sunt conectate la aceste amintiri.

Având în vedere acestea, devine evident motivul pentru care un creier puternic conectat dă naştere unei personalităţi rigide şi reticente la schimbare. Deşi personaliatea poate să-şi schimbe preferinţele, oscilând între un capuccino şi un cafe frappé, aceasta nu o schimbă cu adevărat într-o nouă personalitate. Există un milion de alte reţele care rămân la fel, păstrând coordonatele de bază ale agregatului. Chiar dacă aceasta sună destul de pesimist, din fericire creierul a fost creat cu menirea de a conduce un spirit încarnat pe drumul iluminării, motiv pentru care a venit echipat cu neuroplasticitate.

Construcţia realităţii zidită de neuronii creierelor noastre

Din capitolul Ce este realitatea?

Noi nu vedem realitatea, noi vedem doar construcţia realităţii zidită de neuronii creierelor noastre. “Lucrul din-el însuşi” este întotdeauna ascuns de noi. Într-o altă exprimare, ştiinţa ne oferă modele de lume, nu lumea însăşi.

După cum afirmă Miceal Ledwith:

“Viziunea cuantică asupra realităţii nu este finalul finalurilor, nu este tot ceea ce este. Tot ceea ce încercăm să facem în istoria ştiinţei este să producem modele din ce în ce mai puţin imperfecte, care să exprime natura a ceea ce există şi, desigur, poate că în douăzeci sau treizeci de ani, fizica cuantică va fi înlocuită de o înţelegere a realităţii mult mai profundă, indiferent de cum va fi numită acea fizică.”

Însă, după ce ştiinţa ne oferă aceste modele, mai rămâne încă de rezolvat problema “noi”, aşa cum subliniază dr. Andrew Newberg:

“La întrebarea dacă trăim sau nu într-o uriaşă corabie holografică, nu am găsit neapărat un răspuns potrivit. Cred că aceasta este o problemă filosofică foarte mare cu care trebuie să ne confruntăm în sensul afirmaţiilor pe care ştiinţa le face despre lumea noastră, deoarece în ştiinţă noi suntem mereu observatorul. Întotdeauna suntem constrânşi de ceea ce apare până la urmă în creierul nostru uman şi care ne permite să înţelegem şi să percepem lucrurile pe care le facem. Aşa că, este de înţeles că toate acestea sunt doar o mare iluzie din care nu avem nicio cale de a ieşi pentru a vedea ce este cu adevărat acolo, în afară.”

Fragment din Capitolul 14: Creier 101

Creierul este compus din aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase mici, numite neuroni. Fiecare neuron are între 1000 şi 10.000 de sinapse sau locuri în care se conecteză cu alţi neuroni. Aceşti neuroni folosesc conexiunile pentru a forma reţele între ei. Celulele nervoase integrate sau conectate formează ceea ce numim reţele neuronale. Un mod simplu de a ne gândi la aceasta e că fiecare reţea neuronală reprezintă un gând, o amintire, o aptitudine, o informaţie etc.

Cu toate acestea, reţelele neuronale nu sunt izolate. Dimpotrivă, ele sunt toate interconectate şi tocmai această interconectare a lor e cea care construieşte idei, amintiri şi emoţii complexe. De exemplu, reţeaua neurală pentru “măr” nu este o simplă reţea de neuroni. Este o reţea mult mai mare, ce se conectează la alte reţele precum cele pentru “roşu”, “fruct”, “rotund” etc. Această reţea neuronală este, la rândul ei, conectată de multe altele, astfel încât, atunci când vezi un măr, cortexul vizual, care şi el este conectat, acţionează respectiva reţea pentru a-ţi da imaginea unui măr.

Cu toţii avem propria noastră colecţie de experienţe şi aptitudini, reprezentate în reţelele neurale din creier. După cum comentează doctorul Joe Dispenza: “Dacă am crescut într-o familie monoparentală, dacă am copilărit împreună cu alţi copii, dacă am urmat colegiul, care au fost convingerile noastre religioase, unde şi în ce cultură trăim, dacă am fost iubiţi şi încurajaţi în copilărie sau poate abuzaţi fizic – toate acestea formează reţele neurale în creierele noastre”.

Toate aceste experienţe formează din punct de vedere neurologic ţesătura percepţiilor şi a lumii noastre, conform doctorului Dispenza, iar când primim stimuli din partea mediului înconjurător, anumite aspecte ale acestor reţele neurale se activează, generând schimbări chimice în creier. La rândul lor, aceste schimbări chimice produc reacţii emoţionale, ne colorează percepţiile şi condiţionează răspunsurile noastre faţă de oamenii şi evenimentele care ne alcătuiesc viaţa.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath