Percepţie şi paradigmă #cenaibastimnoi

Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd “lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă. Cu toate că respingem această noţiune şi vrem să credem că există o “lume reală” pe care o putem percepe cu toţii şi asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – şi poate că întotdeauna – au o percepţie cu totul diferită a aceloraşi lucruri.

Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată. Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.

Reflectaţi câteva clipe la acestea…

Ce prejudecăţi aveţi şi vă împiedică să treceţi la o nouă paradigmă?

Cum se reflectă aceste prejudecăţi în lucrurile ce formează realitatea voastră?

Care este realitatea voastră?

E posibil ca ştiind că aceste lucruri reprezintă o manifestare a gândurilor voastre, să puteţi manifesta mai uşor alte lucruri, bazate pe noua voastră paradigmă?

Enumeraţi cinci aspecte diferite între minte şi materie.

Aţi putea să priviţi aceste lucruri într-un mod diferit, percepându-le ca fiind aidoma?

Dacă gândurile pot influenţa structura moleculară a apei, atunci ce pot face gândurile voastre propriei voastre realităţi?

Ce a fost mai întâi – scaunul pe care staţi sau ideea de a lua loc pe scaun pentru a citi această carte?

Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

Intenţia şi generatoarele de evenimente aleatorii: mintea colectivă

Aşa cum a demonstrat dr. Radin, există numeroase dovezi în sprijinul afirmaţiei că mintea dictează materiei. Un exemplu sunt experimentele cu generatoarele de evenimente aleatorii, focalizate asupra intenţiei. Aceste dispozitive (numite uneori generatoare de numere aleatorii) sunt, în esenţă, nişte sisteme electronice de dat cu banul. Ele se bazează fie pe un singur eveniment cuantic, precum descompunerea radioactivă, fie pe un compozit format din multe evenimente cuantice, precum “zgomotul” generat de circuitele electronice.

Dr. Radin ne povesteşte despre experienţa sa cu aceste experimente:

“Încă din anii 1600, când Francisc Bacon dezvolta metoda empirică în ştiinţă, el … menţiona în rândul posibilităţilor şi zarul. De fiecare dată când un zar se roteşte, el poate fi urmărit pe tot drumul său spre evenimentele cuantice ce au cauzat întoarcerea sa într-un anumit fel şi nu într-altul. Astfel, dacă zarul se roteşte de un număr de ori, el devine, în esenţă, o incertitudine a mecanicii cuantice.

După descoperirea electronicii, cineva a avut ideea de a simula mişcarea zarului în circuitele electronice. Motivul utilităţii acestui exeperiment rezida în aceea că permitea atât măsurarea uşoară şi precisă a ceea ce se întâmpla de fapt, cât şi înregistrarea automată a fenomenelor.”

Cu alte cuvinte, odată ce intră în joc electronica, observaţiile pot fi înregistrate de către dispozitiv, fapt ce elimină eroarea umană. Rezultatul nu s-a concretizat numai într-o observare şi o înregistrare mai corecte, ci şi într-o adevărată explozie a experimentelor cu generatoare de evenimente aleatorii (în limba engleză, Random Event Generator, n. tr).

Un tip de experiment cu numere aleatorii ce a fost desfăşurat de sute de ori de-a lungul ultimelor patru decenii a constat într-un generator aleatoriu, ce producea numai secvenţe de biţi aleatorii (0 şi 1), pe principiul aruncării în aer a unei monede pentru a vedea pe ce parte are să cadă. Pur şi simplu, cineva era rugat să apese pe un buton care producea 200 de biţi, fiindu-i sugerat în acelaşi timp, să încerce să facă în aşa fel încât să genereze mai mulţi biţi 1 decât 0.

Dacă examinaţi întreaga literatură de specialitate, toate sutele de experimente efectuate vreodată, puteţi pune o singură întrebare: Are vreo importanţă că oamenii încercau să producă mai mulţi biţi 1 decât 0? Iar răspunsul este că da, contează. Într-un anumit fel, intenţia e corelată cu operaţiunea, deci cu rezultatul obţinut de generatoarele de numere aleatorii. Dacă doriţi să obţineţi mai mulţi biţi 1, generatorul va face în aşa fel încât să producă mai mulţi dintre aceştia.

Analiza finală arată un rezultat de 50.000 la 1. Raportul dintre şansă şi intenţie ca fiind motivul pentru care generatoarele au adoptat direcţia respectivă este de 50.000 la 1 în favoarea intenţiei.

Descoperirile sale au fost criticate însă, pe motiv că “nu sunt altceva decât date statistice”. Dar funcţia undei cuantice e doar probabilitatea identificării statistice a unei particule într-un anumit loc, la un moment dat. Aşa că, dacă şi aici e vorba de o problemă, nu putem decât să remarcăm că se bucură de o companie bună.

Generatoare de evenimente aleatorii: mintea colectivă

Vă amintiţi de procesul lui O. J. Simpson? Cum am putea uita – sute de milioane de oameni aşteptând verdictul vinovat/nevinovat. Pentru toate aceste milioane de oameni, deznodământul avea o importanţă deosebită. Pentru Dean Radin, Roger Nelson şi Dick Shwope era o şansă de a vedea dacă nu doar intenţia, ci şi minţile coerente puteau influenţa evenimentele presupus aleatorii.

Acesta urma sa fie un moment neobişnuit în istoria umană, deoarece oamenii ştiau cu mult timp înainte că într-o fracţiune de secundă se vor rosti cuvintele vinovat sau nevinovat. Se petrecea ceva de interes major, ce urma să atragă concomitent sute de milioane de oameni.

Ei au decis să înregistreze evenimentul cu ajutorul generatoarelor de numere aleatorii, amplasând în acest scop trei asemenea dispozitive în laboratoarele din Statele Unite, unul în Amsterdam şi unul în Princeton. Având toate cele cinci generatoare de numere aleatorii gata pregătite să înregistreze momentul anunţării verdictului, savanţii au aşteptat să vadă ce se va întâmpla.

“Am pornit generatoarele şi după aceea am evaluat rezultatele. Astfel, în două locuri, am observat un vârf ce ar fi putut apărea întâmplător într-un singur caz dintr-o mie. Primul a fost atunci când camera de luat vederi a schimbat imaginile din exteriorul tribunalului cu cele din interiorul sălii de judecată (fapt ce a cauzat o creştere uriaşă a atenţiei, reflectată în generatoarele aleatorii), celălalt fiind momentul citirii verdictului. Aceste momente au fost indicate precis şi coerent de toate cele cinci generatoare simultan.

Termenul vârf de coerenţă se referă la reprezentarea grafică a principiului aleatoriu. În mod normal, generatoarele de evenimente aleatorii dezvoltă 50% biţi 1 şi 50 % biţi 0, astfel încât reprezentarea grafică a raportului dintre 1 şi 0 e constantă. Dar, dintr-un anumit motiv, atunci când milioane de oameni şi-au focalizat atenţia asupra aceluiaşi lucru, graficul a deviat abrupt de la 50/50, exact în momentele cele mai dramatice ale concentrării. Acest fapt contrazice o premiză fundamentală a teoriei cuantice – şi anume aceea că evenimentele cuantice sunt pur aleatorii.”

Începând din acel moment, Radin şi colegii săi au lansat Proiectul Conştiinţei Globale. În cadrul acestui experiment, generatoarele de evenimente aleatorii amplasate pe tot mapamondul funcţionează 24 de ore pe zi şi trimit rezultatele la serverul din Princeton la fiecare 5 minute. Astfel au fost observate vârfuri semnificative în timpul unor evenimente precum Y2K, 11 septembrie sau funeraliile Prinţesei Diana.

Statisticile sunt instrumente valide ale cercetării şi, aşa cum Bill Tiller spune despre experimentele sale, “rezultatele sunt solide”.

Dispozitive electronice de fixare a intenţiei

Bill Tiller a condus Departamentul de Ştiinţe Materiale de la Standford. Dar, cu decenii în urmă, el a decis să părăsească această poziţie executivă din cadrul departamentului, comisiile guvernamentale şi poziţiile de putere pentru a se concentra asupra “celeilalte chestiuni”.

Mai exact, şi-a propus să verifice experimental dacă intenţia umană influenţează sau nu sistemele fizice. Nu “doar” să înceteze o funcţie ondulară sau două, sau să declanşeze un simplu eveniment cuantic aleatoriu – ci să influenţeze de-a dreptul un atribut macroscopic al materiei.

Astfel, el a construit un dispozitiv electronic de fixare a intenţiei. E vorba de o simplă cutie cu câteva diode, un oscilator, câţiva rezistori şi condensatori. Apoi:

“L-am aşezat pe o masă în jurul căreia s-au aşezat patru meditatori foarte bine calificaţi, care au intrat într-o stare meditativă adâncă; ei au curăţat mediul, transformându-l într-un spaţiu sacru, folosindu-şi în acest scop mintea şi intenţia. După aceea, unul dintre cei patru a rostit o intenţie specifică pentru acest dispozitiv.

Intenţia priveşte influenţarea unui anumit experiment ţintă.

De exemplu, creştea pH-ului apei purificate cu o unitate întreagă sau descreşterea acestui pH cu o unitate întreagă; creşterea activităţii termodinamice a unei enzime hepatice specifice, fosfataza alcalină. Sau influenţarea unui experiment in vivo cu larve de insecte menit creşterii aportului de energie moleculară din corpul lor în vederea reducerii perioadei dezvoltării larvare. Am folosit aceste dispozitive pentru toate cele patru experimente amintite mai sus şi am obţinut succese notabile.

Pe lângă aceste cutii, au fost pregătite şi dispozitive de control, asupra cărora nu s-a fixat nicio intenţie. Cutiile au fost îmbrăcate separat în folie de aluminiu şi trimise la un laborator situat la o mie de mile distanţă.

Aici, ambele tipuri de cutii, de control şi de fixare a intenţiei, au fost plasate la aproximativ zece centimetri de ţintă şi apoi pornite. A durat trei sau patru luni pentru ca ele să “condiţioneze spaţiul la o stare de simetrie superioară”, sau, cu alte cuvinte, să înceapă să funcţioneze. Au fost observate contraste marcante atât în cadrul fiecărei perechi, cât şi colectiv. Cât priveşte efectele notabile observate, acestea aveau o probabilitate statistică mai mică de unu la mie.”

Mai simplu spus, doctorul Tiller a cerut celor patru meditatori să se concentreze asupra unei cutii electronice simple având în minte o anumită intenţie – precum schimbarea pH-ului apei cu o întreagă unitate. Ei au închis cutia, plasând-o în apropierea unei cantităţi de apă, pentru ca după câteva luni pH-ul acesteia să se schimbe. Şansa ca această schimbare să se fi petrecut natural este mai mică de unu la mie, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că schimbarea amintită nu s-a petrecut şi la unităţile de control.

Dar cât de mare este o unitate de pH, ne veţi întreba? Ne răspune dr. Tiller: “Dacă pH-ul din corpul vostru se modifică cu o unitate întreagă, sunteţi morţi…”

Cât priveşte acceptarea acestei teorii, dr. Tiller notează: “oamenii de ştiinţă tradiţionalişti întâmpină dificultăţi… intervine efectul de boogle. Ochii lor se măresc a uimire, iar ei preferă să nu mai continue conversaţia”.

Reflectaţi câteva clipe la acestea…

􀁺 Ce prejudecăţi aveţi şi vă împiedică să treceţi la o nouă paradigmă?

􀁺 Cum se reflectă aceste prejudecăţi în lucrurile ce formează realitatea voastră?

􀁺 Care este realitatea voastră?

􀁺 E posibil ca ştiind că aceste lucruri reprezintă o manifestare a gândurilor voastre, să puteţi manifesta mai uşor alte lucruri, bazate pe noua voastră paradigmă?

􀁺 Enumeraţi cinci aspecte diferite între minte şi materie.

􀁺 Aţi putea să priviţi aceste lucruri într-un mod diferit, percepându-le ca fiind aidoma?

􀁺 Dacă gândurile pot influenţa structura moleculară a apei, atunci ce pot face gândurile voastre propriei voastre realităţi?

􀁺 Ce a fost mai întâi – scaunul pe care staţi sau ideea de a lua loc pe scaun pentru a citi această carte?

Fragment din cartea Ce naiba ştim noi, de fapt? (What the Bleep Do We Know!?) – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

Întrebări şi paradigme #cenaibastimnoi

Unul dintre lucrurile cele mai interesante la ştiinţă, este faptul că presupune că ceea ce azi crede că e adevărat, mâine probabil se va dovedi a fi fals. Teoriile de ieri au servit ca platforme pentru a urca mai sus, aşa cum a vrut să spună şi Isaac Newton când a zis: “Dacă am avut privilegiul să văd mai departe decât alţii, este pentru că am stat pe umărul unor giganţi.”

Ştiinţa a reuşit să progreseze numai punând întrebări, provocând presupunerile şi “adevărurile” luate ca atare, în orice moment. Dacă s-ar dovedi a fi adevărat şi pentru vieţile noastre personale, pentru creşterea şi progresul individual?

Ghici ce? Este adevărat. Când reuşeşti să te desprinzi de presupunerile despre tine însuţi, vei creşte mai mult decât ai fi crezut vreodată că este posibil.

Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole). Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem “în” realitate, în loc să “percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel “acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu “acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi “în” acea realitate.

Tot discutăm despre paradigme şi despre rezistenţa naturală la schimbări, dar, la urma urmei, ştiinţa e făcută de savanţi, care sunt şi ei oameni. La o conferinţă recentă, John Hagelin a remarcat în faţa asistenţei: “Nu faceţi greşeala de a crede că oamenii de ştiinţă sunt ştiinţifici”.

Dar, să nu ne încurcăm în cuvinte. În acest domeniu al minţii care dictează materiei, al cercetării psihice şi activităţilor paranormale, comunitatea ştiinţifică manifestă prejudecăţi serioase. Căci tema amintită reprezintă un afront adus însăşi metodologiei pe care o susţine ea.

De ce ne pasă? Deoarece multe dintre lucrurile care se petrec în lumea noastră se bazează pe înţelegerea ştiinţifică a zilei. Iar istoria ştiinţei ne spune un lucru foarte important: odată ce ştiinţa îşi asumă cu adevărat un concept, marşul ei e neobosit, aruncând la o parte teoriile şi ipotezele până ce le găseşte pe cele ce se potrivesc cu dovezile experimentale.

Dr. Dean Radin a condus vreme de mulţi ani experimente la Institutul de Ştiinţe Noetice, aflându-se în prima linie a bătăliei de a face ştiinţa să recunoască dovezile aduse în sprijinul fenomenelor psihice şi mistice – în esenţă, a ideii că mintea dictează materiei:

“Înclin să forţez nota în ceea ce priveşte dovezile. O dovadă e mult mai puternică decât credeţi şi există mai multe decât credeţi. O tratez la fel ca pe o prejudecată: pentru a depăşi o prejudecată, indiferent că e rasială, sexuală sau de altă natură, trebuie să adopţi o atitudine afirmativă. Aşa că, eu adopt o poziţie afirmativă, spunându-mi că, dacă există ceva de examinat, atunci trebuie să mă apuc de treabă… Odată ce începi să acorzi cu adevărat atenţie unei probleme, în acest caz, dovezilor, înţelegi că, orice am examina, se filtrează prin prisma teoriei pe care o adoptăm. Astfel, dacă pornim de la teoria că nu există dovezi, atunci nu le vom putea căuta în mod adecvat.”

Fragment din Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath