Conştientizare #CaietulDariei #NOIinsecolulXXI

CONŞTIENTIZARE
Am aflat că sufletul meu poartă răni.
Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.
Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese). M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.
Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!
Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.
La urma urmei, tot ce încercase să facă a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.
Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!
Rănile erau în alte oglinzi.
Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.
Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.
M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.
Aştepta.
M-am apropiat.
Tăcea. Mă privea. Aştepta.
Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.
Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.
Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.
Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.
— Cine eşti???
— Eu sunt.
— Eşti eu?
— Eu sunt.
— Ce vrei?
— Eu sunt.
M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!
Tăcea. Iubea.
Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.
EU SUNT

Fragment din Caietul DarieiNoi în secolul XXI – Volumul 2

Fotografia originală realizată de Ana Maria Stefănescu (din spectacolul de lansare a Volumului 2, 17 decembrie 2014)

Vorbe din bătrâni – Daria Gănescu #noiinsecolul21

„Unde pune omul mâna, pune şi Dumnezeu mila“.

Ne sună ciudat cuvântul „milă“. Ne-am obişnuit să-l diferenţiem de „compasiune“. Ne-ncurcăm în vorbe. Îţi garantez că mila divină e mult mai înaltă decât orice ai înţelege prin compasiune. Va fi compasiune adevărată atunci când nu vom mai avea nevoie s-o definim, s-o amintim. Când va veni natural, ca respiraţia.

Crezi că Dumnezeu aşteaptă să faci tu partea grea, după care i se face milă şi dă şi El un ghiont? Dacă n-ar exista ghiontul divin, tu nici măcar n-ai şti că vrei să faci ceva, ai fi ca o amoebă contemplând eternitatea.

Dumnezeu nu stă de-o parte, aşteptând să dea ghiontul final. El aşteaptă doar să faci pasul de la dorinţă la acţiune. (ştiu că ţi s-a spus că faptele contează) Acţiunea este cea care confimă poziţia ta, confirmă faptul că vrei să manifeşti ceea ce ai spus. Cu alte cuvinte, îţi dă şansa să te răzgândeşti. Ca la computer: „sunteţi sigur că vreţi să ştergeţi fişierul?“

Degeaba-mi spui că vrei să vezi muntele, dacă nu te văd pregătindu-ţi rucsacul. Degeaba-mi spui că ai o nevoie, dacă nu văd cel puţin o mână întinsă.

Dumnezeu aude perfect, dar vrea să fie sigur că asta vrei. Prin iniţierea acţiunii, tu îi dai acordul să intervină.

„Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce“ sau „Nu da, Doamne, omului cât poate duce!“

Şi asta, crede-mă, se referă şi la „bine“ şi la „rău“, şi la „plăcut“ şi la „neplăcut“. Crezi că ceea ce-ţi place poate veni fără restricţie, fără măsură? Mai gândeşte-te. E ca şi cum ai accepta să se răstoarne peste tine un vagon cu drajeruri de ciocolată, doar pentru că-ţi plac. De ce dăm noi vina pe Dumnezeu, că ne dă şi ne face, şi ne drege? Pentru că aşa ne-am obişnuit, pentru că e mai comod, pentru că e mai călduţ să faci pe victima, mângâindu-ţi tandru, pe cap, propriul orgoliu.

Nu-ţi dă şi nu-ţi ia nimeni, nimic! Te mişti în propria ta construcţie. Cu alte cuvinte, „cum îţi aşterni, aşa dormi“. Îţi creezi anumite trasee, şabloane cu ajutorul propriilor emoţii-gânduri, după care te bălăceşti în propria ta creaţie. Bineînţeles că n-o să poţi insista în tâmpenie pentru că echilibrul se păstrează mereu. Eşti mereu în comuniune, în echilibru cu tot/toţi din jur şi nu ai cum să fii de capul tău. E ca la vasele comunicante. Nu ai cum să iei dintr-un loc fără să pui în altul şi invers. Și pentru că fiecare formă gând pe care o emiţi, afectează întreaga creaţie, vei primi cu siguranţă răspuns în concordanţă cu ce ai emis.

Și așa ajungem la „Cine se-aseamănă, se-adună“ sau „Nu-i făcută neplătită“.

Străbunica mea nu ştia despre „Legea Cauzei şi Efectului“, „Legea Rezonanţei“ şi alte legi din astea. Știa că totul e în echilibru, că în Univers totul e just şi logic şi trăia cu încrederea că Dumnezeu ştie de ce. „La Tine, perii capului meu sunt număraţi“. (Psalmul 50)

Veţi spune că asta e frică. Eu spun că e conştienţa faptului că orice aş gândi, spune sau face, Dumnezeu îmi cunoaşte motivaţia. Nu am nevoie să mă justific în faţa nimănui pentru că singurul meu judecător este propriul meu Sine, propria mea conştiinţă. Voi fi singurul care va şti dacă am fost sincer sau nu, dacă am acţionat din iubire sau nu, dacă faptele mele sunt în acord cu ceea ce simt sau nu. Și nu voi avea nevoie să vină nimeni să îmi spună ce e corect sau benefic pentru mine, pentru că Cea-Mai-Înaltă-Parte-Din-Mine ştie cel mai bine.

„Calului îi şade bine cu drumul şi bivolului cu povara“.

Cam dură, nu? Ba nu-i deloc aşa. Ai mereu două variante: să îţi asumi poverile ca fiind ale tale sau să îţi vezi de drum, lăsând în grija Tatălui ce e de dus. Oricum povara e o iluzie pe care nu vrei s-o vezi ca atare. Măcar las-o jos, n-o mai căra! Pantomima e la rang de viaţă! Cărăm poveri inexistente, trăim drame închipuite! Renunţă la toate şi pleacă mai departe! Renunţă la ataşamentul faţă de suferinţă!

Crezi că ai fi iresponsabil? Ce te face să crezi că, după ce faci o tâmpenie şi încurci lucrurile magistral, tot tu vei fi cel care le poate descurca? Dacă tot ai făcut-o lată, lasă-L pe Tata să repare situaţia, cu cât mai puţine daune. Nu insista să repari nimic, că sigur vei încurca şi mai multe iţe! Asta dacă nu cumva ţi se pare irezistibil de interesant şi important rolul de victimă.

Atunci… dă-i înainte!

„Încurcă-i, drace, că şi mie-mi place.“

Machiavelic, nu? Fac abstracţie de încărcătura emoţională şi conotaţia pe care a primit-o această frază. Găsesc în ea umor şi detaşare. Foarte folositor! Decât să încerci să lămureşti tu problemele şi încurcăturile altora, adică să „te bagi ca musca-n lapte“, mai bine stai de-o parte, observând, învăţând, ajutând doar atunci când ţi se cere.

Nu i se cuvine unui măgar ce i se cuvine unui cal.

Și cine nu are smerenia să recunoască asta, va fi nefericit, nemulţumit şi frustrat toată viaţa. Dacă nu înţelegi că suntem diferiţi şi de ce e important să fie aşa, pierzi logica şi sensul Creaţiei.

Fiecare dintre noi e „cal“ în comparaţie cu cineva şi „măgar“ în comparaţie cu altcineva. Asta e frumuseţea care ne ţine conştienţi de valoarea
fiecărui fir de nisip.

Avem aceleaşi şanse, avem aceleaşi daruri, dar fiecare are calea sa, fiecare are bagajul lui.

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.
Pe asta ai auzit-o în cele mai incomode momente, nu-i aşa? Exact când simţeai că eşti blocat sau peste măsură de obosit, venea cineva şi ţi-o servea ca reproş că nu faci destul sau nu faci ce ar trebui să faci, ca nu eşti activ şi că aştepţi totul de-a gata. Eu îţi spun că Dumnezeu îţi bagă în traistă. Îndeasă şi îndeasă, şi îndeasă! Continuu! Traista ta e doldora, fără fund şi fără margini! Încap în ea toate visele, ajutorul, bucuria şi iubirea pe care ţi le doreşti. Nu e nevoie să bagi în ea nimic, e deja plină. Nu e nevoie să fie adăugat nimic în ea, conţine tot ce e nevoie pentru călătoria asta. Deschide-o şi convinge-te!

Suntem perfect echipaţi, avem tot ce ne trebuie. Într-adevăr, conţinem toată puterea, înţelepciunea, şi libertatea.
Putem crea, putem fi orice.
Contează doar să vrem şi să alegem să fim.

Fragment din volumul 2 al seriei NOI în secolul XXI, din Caietul Dariei – autor Daria Gănescu.

noi-vol2

Coperta cărţii: Irina Maria Gănescu

Featured Image by nile from Pixabay

Fragmente din Volumul 2 – NOI in secolul XXI

Din Caietul Dariei

<<„Existã un timp pentru toate: un timp pentru semãnat, un timp pentru cules”. Ce e nostim, e cã nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se incheie semãnantul, mâine începe culesul. Toate se întrepãtrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.Vine un timp când vrei sã înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând sã îi dai de cap. Dupã multã strãdanie, ajungi într-un punct în care eşti convins cã „ãla e”, dar mult prea curând recunoşti cã ceea ce considerai a fi cauzã, e totodatã şi efectul altei cauze. Nu te dai bãtut. Treci din vinã în vinã, strãduindu-te sã te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri. Uneori te suspectezi de prea multã îngãduinţã faţã de tine, alteori de prea asprã severitate.

Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifeazã bunele şi greşitele, trage linie, adunã şi împarte, socoteşte şi catalogheazã.>>

<<Nu aveţi nevoie de curaj pentru a vă onora viaţa în fiecare zi, pentru a vă bucura de minunea asta de dar, numit “viaţă”! Trebuie doar să recunoaşteţi divinitatea şi să nu vă mai temeţi de sfinţenia din voi! Să nu vă mai temeţi că sunteţi prea mult sau prea frumos! Aveţi nevoie doar de o clipă în care să vă opriţi şi să respiraţi.

Opriţi-vă din goană, daţi-vă puţin timp să vă conştientizaţi, să vă recunoaşteţi! Secolul vitezei s-a-ncheiat! Am intrat în secolul XXI. Din punct de vedere al Universului, omenirea e majoră!

Până acum a mai fost cum a mai fost. Am copilărit adolescentin. De acum trebuie să ne asumăm responsabilitatea libertăţii, responsabilitatea creatorului.

Important este să nu uităm nici o secundă că atitudinea noastră, acţiunile noastre, Îl definesc pe Dumnezeu, aşa cum Îl vedem noi, sunt declaraţia noastră despre ce credem despre Dumnzeu. Cu fiecare emoţie, gând sau faptă, Îl manifestăm.>>

<<Ţi se spune că libertatea şi fericirea sunt “în afara zonei de confort”. Îţi schimbi modul de viaţă: faci mişcare, mănânci altfel, mergi la biserică, baţi mătănii, te înfometezi, te pui în situaţii inconfortabile, te mâni de la spate ca pe vite! Nu-ţi dai voie să cazi! Faci cursuri, te duci la seminarii, îţi schimbi modul de-a vorbi, încerci să-ţi controlezi fiecare gând! Îţi făureşti hamuri psiho-emoţionale, pe care le ţii strâns, ba chiar le ajustezi din când în când, strângând încă o gaură… Şi încă una…. până la anorexie! Îi tragi pe toţi ai tăi, în dansul ăsta! Se iscă un vârtej cu ritm de tarantelă, care-i bucură şi-i exaltă pe toţi şi nici nu realizaţi când începeţi să obosiţi. Dacă unul încetineşte pasul, îi săriţi toţi “în ajutor”, făcându-l să se simtă vinovat de inconsecvenţă, cu maximă iubire, desigur! Dacă altul începe  să-şi pună întrebări, găseşti instant răspunsuri şi explicaţii, de parcă în mâna ta se află manivela care-nvârte Sistemul Solar. Dacă unul spune “stop!”, pur şi simplu, îi “respecţi liberul arbitru”, petrecându-l pe peronul pierzaniei, cu o privire plină de milă, de parcă s-ar îndrepta direct spre focurile iadului!

Mulţumesc lui Dumnezeu că oboseşti la un moment dat şi te mai potoleşti! Surplusul începe să cadă, ca zgura de pe oţel şi rămâi cu “ideea de bază”, rămâi cu ce şi cât era nevoie.

Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul “inteligenţei”. Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.

Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.

Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste…

Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.

Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte.

Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.

Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.

În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.>>

Iluzie/Adevăr

Tot ce vedem e iluzie. Tot ce simţim e la fel. Chiar şi sentimentele, gândurile sunt iluzii.

Şi-atunci… ce rost are? Care e sensul acestei iluzii? Să ne jucăm de-a viaţa? Să ne jucăm de-a dumnezeii?

Viaţa însăşi e o iluzie. De-a ce ne jucăm?

Cautăm adevărul, spunem. Şi? Îl găsim? Nu! Pentru că umblăm după cai verzi pe pereţi, căutând ceva extraordinar, căutând acea experienţă care ne va zbura creierii şi ne va da în schimb libertatea!

Nu aşa zice? „Adevărul te va elibera”.

Mare vorbă.

Care adevăr? Vrei un adevăr mare, răsunător? Ce-ai zice ca, până acolo, să înghiţi câte unul mic, în doze zilnice? Promit să fiu delicat. Începem cu unul mic-mic. De exemplu: ai nasul strâmb. Nu te holba aşa la mine. Spui că nu-ţi pasă, dar ceva, în spatele ochilor tăi, spune cu totul altceva. Nu-i nimic. Încearcă să-nghiţi „pastila” asta fără nici o părere despre ea. E doar o constatare, un mic adevăr.

A! Da! Am uitat că am stabilit că realitatea asta e o iluzie.

E o iluzie creată de tine! Cum vrei să-nghiţi Adevărul, când tu nu poţi digera propria ta creaţie?! E micul tău Univers! Tu l-ai creat! Cu toate minunile şi ororile! „Ai cântat? Acuma joacă!”

Tu, de fapt te ascunzi după fiţe de căutător, doar-doar nu trebuie să-ţi asumi. Nu-ţi place ce vezi, ce trăieşti? Schimbă! Nu vrei să schimbi? Nu te mai plânge de parcă cineva ţi-a făcut ceva rău! Trăieşti exact ceea ce creezi. Trăieşti un coşmar? Felicitări! E creaţia ta.

Á propos: e o iluzie.

Nimic nu e adevărat, nici măcar faptul că avem această conversaţie.

N-am mai vorbit atât de… nici nu mai ştiu cât timp! A! Ştiu! NICIODATĂ! Pentru că niciodată până acum nu mi-ai pus atâtea vorbe-n gură. Nu te mai raporta la mine ca la un personaj. Termină cu pălăvrageala asta.

Lasă tu adevărul veşnic şi întoarce-te la adevărul tău.

Cerul îşi poartă singur de grijă, ar fi cazul să faci şi tu la fel.

Cu sinceritate.

Daria Gănescu

 

Din Caietul Danielei

<<A fi onest şi autentic este un lux. Luxul celor “speciali”, al eroilor nebuni ce îşi permit chiar să fie “autişti”. By the way, adică, dacă tot veni vorba. Cuvântul provine din grecescul “autos” care înseamnă “sine-sieşi”. Un fel de înfăşurare în jurul sinelui, fără de grija restului lumii, nu ignorând-o neapărat pe ea, lumea. Ci, mai degrabă, dovedind importanţa individualităţii în existenţa socialului. Accentul nu este pe “eu şi restul lumii”, ci pe “eu sunt! Dar voi?…”>>

<<Oamenii nu ascultă nici atunci când le vorbeşti faţă-n faţă. Se plictisesc repede, îşi pierd atenţia, cu-atât mai mult dacă le dai prea multe explicaţii. Oamenii s-au obişnuit cu porunci. Dacă le porunceşti, ori se supun, ori se opun. Dar dacă încerci să le explici, se plictisesc şi te consideră prea lent ori prea înapoiat pentru ritmul secolului XXI, ori prea savant. Şi dacă tot veni vorba de secolul ăsta, care ar trebui să fie un secol al maeştrilor, ar trebui să-nfăţişeze-o omenire înălţată, trezită şi înţelepţită, mă-ntreb şi eu, păstrându-mi o ureche încă atentă la sunetele din aer: chiar nu se poate fără de dureri şi suferinţe, fără de distrugeri şi de pierderi?…  >>

<<Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere ȋn cuvinte a nesfârşitei energii care ne ȋnconjoară şi ne conţine,  purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este ȋnsăşi gândirea noastră.

Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.

Uneori trebuie să ne desfacem ȋn bucăţi până ȋn punctul ȋn care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare. Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să ȋngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-i dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.

Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume, ne delimităm conform spaţiului planetar al experienţei punctuale. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia universală este  iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.>>

<<Nu ştiu de unde s-a cuibărit pescăruşul în mintea mea, poate de la Cehov, poate de la Richard Bach, poate era acolo firesc odată cu marea. Iubesc marea.

Iubirea n-are sex, nu se schimbă, nu se pierde, nu se câştigă. Ceea ce se poate pierde se numeşte dragoste. Iubirea este sau nu este. Când nu este, tot este, dar a închis ferestrele prin care nu doreşte să vadă. Iubirea nu cere voie să iubească, nu cere permisiunea să ţină în palmele inimii vreun suflet. Dacă îi apare în cale, îl ia şi-l încălzeşte. Dacă lui i se face prea cald şi pleacă, iubirea nu se supără pe suflet, nici nu-ncearcă să-l oprească. Se bucură pentru c-a avut şansa de a-l ţine aproape chiar şi pentru o clipă. Îl priveşte cum zboară mai departe. Ca un pescăruş. >>

<<Iubirea este puterea sufletului oricărui om.>>

Te-am adunat de prin hăuri,

Te-am adunat de prin răuri

De prin porţi nedeschise

Chiar mie mi te-am adunat

 Dacă mi-am găsit o mică reflectare, am devenit una cu ea. Nimic nu ne-a mai separat. Nicio ramă, nicio rază. Mi-am adunat părţile mergând mai departe, spre capătul mării.>>

<<Te iubeam precum marea.Te-ai lăsat vreodată mării? Să te topeşti în ea, să nu mai fii tu, să fii ea.

Bobul de nisip ce eram se topise în mare. Şi marea se îmbogăţise cu un bob.

Era cea mai importantă zi. Ziua pentru care totul fusese pregătit cu mare atenţie.  Cifrele, locurile, astrele, toate se pregătiseră pentru noi. Ne aşteptau. Şi 7 şi 11 şi chiar şi Z, erau cu toţii acolo. Iar Ibis se aşezase liniştită în sfinţenia ei îndemându-ne să ne aşezăm şi noi în arcă,  scormonind, din când ȋn când, cu ciocul său ascuţit după diamantele noastre, să le dezvelească, să le aducă ȋn lumină. Era doar începutul zilei. Iar cerul ne ştia.

Noi nu ne ştiam. Aproape deloc. Ne-am petrecut doar unul pe lângă altul. Ne-am ȋmpiedicat de cuvinte, ne-am ȋndepărtat din principii. Şi chiar şi-atunci când ne-am apropiat, şi tot gândeam că trebuie să ne depărtăm. Aşa ne-am tot jucat cu sufletele noastre, pe care nici măcar nu le voiam. Credeam că sunt ceva ȋn plus şi din afară, o grijă-n plus, o teamă de greşeală. Mai ales tu. Trebuie să recunoşti. Chiar dacă, din când ȋn când, se mai înălţa întrebarea în tine: oare există cu adevărat? Oare chiar ai şi tu aşa ceva, un suflet? Dacă chiar aşa ar fi fost, atunci preferai să-l ţii ascuns, doar pentru tine, pe sub costume, pe sub măşti, prin tainicele buzunare ale negândirii tale. De ştiut, ştiai. Pentru că simţeai. Că te-mpotriveai, era cu totul altceva.

Te-am aşteptat şi m-am rugat să-ţi fie bine, să fii mereu, ca Dumnezeu. Nu te-am ştiut, n-am scormonit să te cunosc. Mi-a fost de-ajuns să te iubesc. Ai fost şi nu ai fost. N-ai fost şi totuşi tu erai.

Cum îl iubeşti pe Dumnezeu?>>

Daniela Marin

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/NOI-volumul2

Coperta: Irina Maria Gănescu

Ilustraţii grafice Caietul Dariei: Irina Maria Gănescu

Ilustraţii grafice Caietul Danielei: Uca Maria Iov