Bullying #NOIinsecolulXXI

De unde atâta dragoste când tot ce poţi tu să oferi e corpul ăla? Şi-l mai dai şi la jumătate de preţ! De-abia m-am putut abţine… Dar, cine ştie, poate până la bac i se mai leagă sinapsele… dacă au de ce, că-i vai de capul ei.

[hmm, acceptabil. Sau poate prea dur?…]

[și până la urmă, nu asta-mi doresc? Să fie cât se poate de dur?!…]

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Poate ar trebui să găsesc ceva ca scrisul de mână… diccriticele!

Poate ar trebui să găsesc ceva ca scrisul de mână… dicriticele! Uite cu ce-mi pierd eu vremea!

[trebuie să mă hotărăsc dacă pun sau nu pun date!!! Cred, totuşi, că ar trebui. Nu ar fi prea logic ca tot romanul, toate poveştile să fie scrise dintr-o suflare, într-o singură zi. Sau da. Sau, dacă renunţ la ideea de a fi doar un jurnal în care se povesteşte totul… atunci…

Trebuie să fac schema relaţiilor dintre personaje! Că tot adaug, şi adaug…]

Îmi spunea că-s o ciudată, că nu-s capabilă să mă integrez în grupul lor de căcat. Repeta încontinuu: Katerina, eşti un nimic şi-asta o să fii toată viaţa ta!

Nu am înţeles niciodată dorinţa ei acerbă de afiliere la grup. Probabil că ştie că ea e un nimic fără grupul ăla. Cam despre asta-i bullying-ul din şcoli: persoane pline de frustrări şi răutate care-şi văd în mod inconştient propria reflexie în alţi oameni şi-ncep să enumere tot felul de aberaţii la adresa lor, neştiind că toate pornesc, de fapt din propriul lor interior. Un interior stricat, erodat de invidie şi vulnerabilitate în faţa inferiorităţii. Sunt oameni extraordinar de slabi, care se luptă în fiecare zi cu neajunsurile realităţii lor, cu traumele din copilărie, cu faptul că nu pot schimba nicicum cine sunt ei, de fapt. Se urăsc pe ei înşişi, iar celorlalţi le dau impresia de perfecţiune, asta întotdeauna prin umilirea altora. „Victime ale societăţii”. O societate bolnavă în care libera exprimare provoacă durere. Una foarte reală!

[aici poate că ar trebui să continui ideea cu victimizarea]

Asist uneori la nişte scene de nedescris. De parc-aş trăi în trecut, în mentalităţi uitate, pline de conformism şi ură. Victimele bullying-ului fac sacrificii nenumărate pentru a nu ceda în faţa agresorilor, în faţa judecăţilor şi a opiniilor lor al căror simplu argument este dreptul la libera exprimare. Trăiesc zi de zi cu oameni care fac compromisuri ca să se menţină întregi, care duc lupte interioare de acceptare şi înţelegere. Oameni incapabili să mai lege vreo legătură pentru că-s ei mult prea dezbinaţi, desfăcuţi în bucăţi, umiliţi. Oare chiar nu există cineva în universul ăsta care să unească forţele interioare despre care povesteşte toată lumea?

Şi când crezi că te-ai adunat de pe jos, vine Andrei şi face ce vrea din tine.

[încă mă gândesc dacă să rămână personaj masculin. nu vreau să pară că am ceva cu bărbații, în general. dar… ok, oprește-te: vorbeam despre bullying.]

Pentru că Andrei are dreptul la libera exprimare. Cine e Andrei? Cine să fie? Nici el nu ştie cine e sau dacă e ceva, dar dacă faci sondaj în clasa noastră, e un nemernic. Îi citeşti în ochi dorinţa de răzbunare. Nu ştie nimeni pe ce anume vrea să se răzbune, dar observă toţi răutatea din privirea lui. Ca şi când suntem noi de vină că nu-i el fericit. Şi până la urmă, care-i faza şi cu fericirea asta? Faptul că eşti un trist şi n-ai habar cât de zdrobit eşti pe interior îţi dă dreptul să îi distrugi şi pe ceilalţi? Niciodată n-am înţeles asta. Cum primesc toţi drepturile astea, frate?! Cine le dă lor dreptul să scoată pe gură cuvinte atât de urâte şi-atât de mari? Când ei sunt atât de mici, purici! Trăim într-o societate plină de indivizi nesemnificativi care se-aşteaptă să fie respectaţi pentru simplul fapt că se impun prin idei mediocre. Sau forme mediocre, dacă eşti Miruna. Sau mai rău, prin aparenţe superficiale, ca Lia. N-am văzut om căruia să-i pese mai mult de ce spune lumea. E absolut absurd să ajungi sclavul majorităţii şi să pretinzi că, de fapt, ai propriile principii şi valori după care te conduci ca fiinţă independentă. Serios?! O ştiu pe Lia din clasa a 5-a şi nu există zi în care să nu fi trăit după ce-i spun ceilalţi. Plină de aere şi ifose, de parcă toată lumea-i aparţine, când, în realitate, lucrurile stau total altfel. E ştearsă. E fadă. E fără caracter.

[ hmm, o temă bună: frica de a fi tu însuţi. Cum se face c-am ales-o fix pe asta?! J Nu te mai gândi acolo. Important e să termini odată schița romanului. ]

30.10.2019

Azi am văzut un clip cu un lan de lavandă. Ce stare trebuie să ai acolo, înconjurat de-atâta mov… Mi-ai apărut în minte. Firesc, nu? Şi paradoxal, în acelaşi timp. Cum se face că-mi eşti haos în gânduri, dar linişte în suflet?