Purificarea spirituală-3 #sinele

Procesul de Abandonare

Căutătorii spirituali ştiu că esenţa tututor căilor ce duc la Dumnezeu constă în abandonare – dar către cine şi cum anume, acest lucru nu este clar. În lipsa unei tehnici decisive, mulţi căutători petrec ani întregi abandonându-se conţinutului, şi apoi se plâng că nu au ajuns mai departe decât au fost înainte. Mintea merge în continuare cu nesfârşitele-i producte şi, de aceea, individul nu poate abandona conţinutul atât de repede pe cât este produs. Din acest punct de vedere, avem  de-a face cu un joc dinainte pierdut.

Apoi căutătorul aude că nu conţinutul reprezintă o problemă, ci ataşamentul faţă de acesta. Acest lucru aduce o anumită relaxare, dar ridică şi următoarea întrebare: Cum poate cineva să renunţe la cele de care este ataşat?

Este necesar să analizăm natura ataşamentelor. Acestea sunt bazate pe o credinţă şi o dorinţă. Credinţa este aceea conform căreia conţinutul mental va aduce fericire şi va rezolva probleme. De aceea, ataşamentul se manifestă faţă de promisiunea implicită că însăşi gândirea constituie drumul către fericire (bunăstare, succes, iubire, etc).

Prin urmare, a renunţa la gândire pare a fi un lucru înfricoşător, deoarece aceasta este văzută, totodată, şi drept principala unealtă a supravieţuirii, mai mult, este cea care ne dă sentimentul propriei persoane. Dat fiind faptul că este percepută astfel, devine valorizată ca fiind unică, personală şi preţioasă, şi constituie principalul element de identificare cu “ceea ce suntem”.

Teama pierderii propriei identităţi trezeşte rezistenţa. Pe măsură ce ne apropiem de descoperirea sursei tenacităţii eului, ajungem la descoperirea critică şi uimitoare că suntem îndrăgostiţi de propriul nostru sine.

Chiar dacă gândurile sunt încărcate cu dureri şi eşecuri şi au fost un dezastru şi o sursă de suferinţă, tot ne agăţăm de ele deoarece reprezintă „ceea ce sunt eu“, rezultând o relaţie de iubire şi ură cu acestea. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, sinele a învăţat, de asemenea, cum să „stoarcă“ satisfacţie şi energie din stările emoţionale negative. El prosperă pe baza nedreptăţii, martiriului, eşecului şi vinovăţiei. Eul „iubeşte“, în mod secret, poziţia de victimă şi se agaţă de ea, extragând o  plăcere distorsionată şi o justificare sinistră din durere şi suferinţă. Acest lucru poate fi văzut în multe cazuri ca o dependenţă şi un stil de viaţă. „Cel ce pierde“ este aproape o figură romanticizată în muzică şi folclor (de exemplu, iubitul respins).

Tot timpul suntem ataşaţi şi „îndrăgostiţi“ de ideile noastre. Le apărăm şi le găsim scuze. Suntem geloşi pe credinţele noastre. Le preţuim şi le dispreţuim, în mod alternativ, şi ne pedepsim pe noi înşine prin sentimente de vinovăţie şi ură faţă de propria persoană. Oricum, toate acestea reprezintă o infatuare. Imaginea de sine capătă farmec deoarece este vorba de scena pe care defilează drama vieţii noastre. A renunţa la ceea ce este iubit  produce teamă de pierdere. Pentru sine, toate obiectele îndrăgite sunt văzute ca o sursă de fericire.

Următoarea problemă esenţială este dificultatea de a ne despărţi de dragostea emoţională – nu din cauza iubirii propriu zise, ci datorită ataşamentului faţă de ceea ce este iubit. Considerăm că pierderea unui obiect îndrăgit produce durere dar, de fapt, durerea survine din cauza lipsei ataşamentului însuşi, şi asta deoarece obiectul iubit este văzut ca o sursă de fericire. Durerea se datorează iluziei că am pierdut sursa fericirii, şi că sursa fericirii se află acum „în exterior“.

Dacă analizăm mai amănunţit sentimentul de fericire, devine limpede că acesta este localizat, de fapt, în interior. Deşi declanşatorul său poate părea că provine din afar, senzaţia este în întregime un sentiment interior de plăcere. Prin urmare, sursa fericirii se găseşte în interior şi este eliberată în anumite circumstanţe favorabile, atunci când mintea experimentează un rezultat dorit. Examinându-ne pe noi înşine, vom descoperi că evenimentul nu face decât să declanşeze o capacitate interioară înnăscută. Odată cu descoperirea faptului că sursa fericirii este cu adevărat în interiorul nostru, şi de aceea nu poate fi pierdută, sentimentul de teamă se diminuează.

Văzute din perspectiva Realităţii, gândurile sunt, de fapt, nişte elemente exterioare. Deşi poate suna uimitor, ne putem dispensa total de ele, deoarece se interpun în calea atingerii adevăratei fericiri.

Din Cap.3 Purificarea spirituală

Sinele: Realitate şi subiectivitate – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Fericirea #calearenuntarii

Din Cap.17, Transformarea, al volumului Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

În secţiunile despre starea de sănătate şi bunăstare am abordat deja câteva aspecte importante despre fericire în general. În cele ce urmează ne vom concentra mai mult asupra vieţii noastre interioare emoţionale pentru că, de fapt, aici trăim noi cu adevărat. Ne dorim o bună stare de sănătate şi bogăţie material deoarece presupunem – şi într-o oarecare măsură avem dreptate – că acestea ne fac fericiţi. Fericirea poate fi, însă, trăită şi nemijlocit, iar la acest nivel este relativ independentă de sănătate sau bogăţie.

Haideţi să aruncăm o privire obiectivă asupra opiniei generale despre fericire. Pentru început, să observăm că fericirea este extrem de vulnerabilă. O remarcă întâmplătoare, un comentariu critic, o sprânceană ridicată sau o maşină care ne taie calea în trafic sunt suficiente pentru a spulbera într-o clipă fericirea unei persoane obişnuite. Ameninţarea pierderii locului de muncă, lipsa de încredere în cadrul unei relaţii, remarca pesimistă a unui medic sau un şofer de taxi impertinent sunt suficiente pentru a strica ziua celor mai mulţi dintre noi. De ce este fericirea noastră atât de fragilă încât nişte întâmplări cotidiene ne pot „ruina“ întreaga zi?

În secţiunea despre anatomia emoţiilor am investigat deja motivele pentru care se întâmplă acest lucru. Ca urmare a sentimentelor, gândurilor şi atitudinilor noastre negative la care se adaugă judecata moralizatoare şi criticismul constant al altor persoane la adresa noastră, ne simţim adesea separaţi de ceilalţi. Din cauza acestui sentiment de singurătate şi separare interioară relaţiile noastre iau forma ataşamentelor, cu teama, mânia şi gelozia care se trezesc la orice ameninţare pe care o percepem la adresa acestor ataşamente. Negativitatea interioară se manifestă prin convingeri larg răspândite de genul: „Singur te naşti, singur mori.“ În realitate, nimic nu este mai departe de adevăr. Aşa cum se arată în cărţile mai recente şi cum o demonstrează experienţele din apropierea morţii, ne simţim adesea singuri în timpul vieţii însă în momentul morţii avem un sentiment desăvârşit de unitate şi de uniune (Eadie, 1992; Neal, 2001).

Din cauza ataşamentelor, a dependenţelor şi a meschinăriei noastre interioare ne putem simţi neajutoraţi şi limitaţi. Intoleranţa plină de vinovăţie pe care o simţim faţă de gândurile şi sentimentele din lumea noastră interioară este proiectată în exterior, făcând ca lumea să pară un loc înfricoşător.

Din cauză că mintea reţine aceste temeri, în viaţa noastră sunt atrase şi se manifestă efectiv evenimente şi experienţe care ne înspăimântă. Frica degenerează în mânie cronică, aceasta ne face agresivi şi ne predispune la haos emoţional. Apar durerea şi suferinţa, însoţite periodic de disperare şi predispunere la tulburări emoţionale. Mintea ego-ului, care îi vede pe ceilalţi ca entităţi separate, este invidioasă pe oricine pare mai fericit, are mai mult succes în viaţă, are o relaţie sentimentală mai bună, are un trup mai frumos sau relaţii mai sus-puse. În scurt timp, din cauza lipsei de claritate în privinţa ţelurilor de viaţă, se instalează o confuzie ce duce la autocompătimire, invidie şi resentimente ulterioare. Autoînvinovăţirea se proiectează la nesfârşit asupra lumii, luând forma judecării critice de către alte persoane, ceea ce accentuează şi mai mult vinovăţia şi sentimentul de neînsemnătate.

Pentru unii dintre noi singura evadare posibilă este prin infatuare, intoleranţă, bigotism, aroganţă şi mânie – care ia forma cruzimii, autoritarismului, brutalităţii şi insensibilităţii faţă de sentimentele celorlalţi. Adesea, insensibilitatea îşi găseşte scuze precum: „Sunt o persoană directă care spune ce gândeşte“ sau „Sunt genul sincer; ştii întotdeauna la ce să te aştepţi din partea mea.“ Aceste remarci sunt un paravan pentru insensibilitate, care ar putea fi mai bine descrisă ca stângăcie. Lipsa stimei de sine se exprimă prin criticarea propriei persoane şi a celorlalţi, constanta competiţie şi comparare cu ceilalţi, analizare, dispreţuire, intelectualizare, îndoială şi fantezii de răzbunare. Când toate aceste strategii eşuează, revin apatia şi sentimentele de neajutorare şi de victimizare. În această stare fiind, ne înstrăinăm treptat de ceilalţi pentru că avem atât de multe lucruri din noi de ascuns. Comportamentul nostru duce la izolarea de ceilalţi şi la dezechilibru, ca urmare a acordării unei atenţii prea mari domeniilor din viaţa noastră care încă par să funcţioneze.

Din cauza acestui haos interior, individul obişnuit este obligat să rămână permanent inconştient. Sunt interesant de urmărit modalităţile inventate de minte pentru îndeplinirea acestui deziderat. Vedem cum o persoană se trezeşte dimineaţa şi aprinde imediat radioul sau televizorul pentru a-şi devia gândurile de la sine şi de la pălăvrăgeala neîncetată a minţii. În pofida distragerii suplimentare, gândurile şi sentimentele au tendinţa să se manifeste până ce mintea devine preocupată de proiectele din ziua respectivă, de activitatea de la serviciu şi de diverse posibilităţi de realizare profesională sau de divertisment. Preocuparea începe cu trupul: spălatul pe dinţi, duşul de dimineaţă, parfumarea, pudrarea, dezodorizarea şi alegerea cu atenţie a ţinutei din ziua respectivă. Alegerea hainelor aminteşte de întregul program al zilei, de toate activităţile care au fost aglomerate în acea singură zi: nesfârşite întâlniri de lucru, telefoane de dat, sarcini de îndeplinit, obligaţii sociale, responsabilităţi casnice, email-uri. În drum spre serviciu sau în timpul activităţilor zilnice purtăm discuţii cu diverse persoane, ascultăm radioul în timp ce conducem maşina, dăm telefoane, trimitem SMS-uri sau citim în metrou ziarul de dimineaţă. Odată ajunşi la destinaţie, devenim preocupaţi de evenimente exterioare: activitatea în sine, afaceri, chilipiruri, aranjamente, griji, manipulări, necontenita alergare după putere, încercarea de a da „lovitura“ şi mereu prezenta preocupare în privinţa supravieţuirii. Toate acestea au la bază dorinţa de a descoperi undeva un înţeles, de a ne simţi în siguranţă, de a ne spori stima de sine şi de a ne demonstra valoarea personală prin orice mijloace.

Suntem îndrăgostiţi de propriul nostru sine – David R. Hawkins

Sinele: Realitate şi Subiectivitate – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Teama pierderii propriei identităţi trezeşte rezistenţa. Pe măsură ce ne apropiem de descoperirea sursei tenacităţii eului, ajungem la descoperirea critică şi uimitoare că suntem îndrăgostiţi de propriul nostru sine.

Chiar dacă gândurile sunt încărcate cu dureri şi eşecuri şi au fost un dezastru şi o sursă de suferinţă, tot ne agăţăm de ele deoarece reprezintă „ceea ce sunt eu“, rezultând o relaţie de iubire şi ură cu acestea. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, sinele a învăţat, de asemenea, cum să „stoarcă“ satisfacţie şi energie din stările emoţionale negative. El prosperă pe baza nedreptăţii, martiriului, eşecului şi vinovăţiei. Eul „iubeşte“, în mod secret, poziţia de victimă şi se agaţă de ea, extragând o plăcere distorsionată şi o justificare sinistră din durere şi suferinţă. Acest lucru poate fi văzut în multe cazuri ca o dependenţă şi un stil de viaţă. „Cel ce pierde“ este aproape o figură romanticizată în muzică şi folclor (de exemplu, iubitul respins).

Tot timpul suntem ataşaţi şi „îndrăgostiţi“ de ideile noastre. Le apărăm şi le găsim scuze. Suntem geloşi pe credinţele noastre. Le preţuim şi le dispreţuim, în mod alternativ, şi ne pedepsim pe noi înşine prin sentimente de vinovăţie şi ură faţă de propria persoană. Oricum, toate acestea reprezintă o infatuare. Imaginea de sine capătă farmec deoarece este vorba de scena pe care defilează drama vieţii noastre. A renunţa la ceea ce este iubit produce teamă de pierdere. Pentru sine, toate obiectele îndrăgite sunt văzute ca o sursă de fericire.

Următoarea problemă esenţială este dificultatea de a ne despărţi de dragostea emoţională – nu din cauza iubirii propriu zise, ci datorită ataşamentului faţă de ceea ce este iubit. Considerăm că pierderea unui obiect îndrăgit produce durere dar, de fapt, durerea survine din cauza lipsei ataşamentului însuşi, şi asta deoarece obiectul iubit este văzut ca o sursă de fericire. Durerea se datorează iluziei că am pierdut sursa fericirii, şi că sursa fericirii se află acum „în exterior“.

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/david-r-hawkins-sinele-realitate-si-subiectivitate-cartea-daath