10 Martie – La mulţi ani, Adrian Ordean!

10 martie 1955
Ai mei s-au căsătorit prin anii 1950, când în Sibiu erau la putere trăsurile cu cai. Eu am venit pe lume în ʹ55. Am întrebat-o pe maică-mea de ce așa târziu. Mi-a spus că abia după cinci ani au reușit să se pună cât de cât pe picioare în așa fel încât să-și poată permite să aibă un copil și să îl poată și crește. Cu o seară înainte să mă nasc, maică-mea a visat că va avea un băiat și îi va pune numele Adrian. A doua zi dimineață, la ora 8, m-am născut, pe când afară ningea ca de Crăciun, iar medicii au spus:
— Doamnă, aveți un ficior.
— Vai! Exact cum am visat! Am visat și că îl cheamă Adrian.
Medicul mi-a tras una peste fund și a zis:
— Adrian să fie!!!
Au plecat împreună de la celebrele două linguri și două furculițe, imediat după război, în plin haos, cu plecarea regelui în exil în 1947, cu guvernul care proclama Republica Populară Română și în plină propagandă comunistă.
Au trecut printr-o grămadă de situații limită, însă eu nu am simțit nimic, niciodată. Am crescut ca orice alt copil din România comunistă, cu bune și cu rele. L-am întâlnit pe Moș Crăciun și mai apoi pe Moș Gerilă, am fost dus la circ, atunci când venea în oraș, am primit daruri de ziua mea, am fost la defilare de 1 Mai și 23 August, în cârca lui tata, mi-au cumpărat bicicletă și am fost în tabără la munte și în excursii cu școala.”

10 Martie, ziua compozitorului, chitaristului, muzicianului, orchestratorului Adrian Ordean! Să fii sănătos şi să te bucuri de viaţă, de inspiraţie şi de iubire, în pace şi armonie! La mulţi ani, Adi!

Un fragment din volumul de memorii “După ani şi ani – povestiri din spatele scenei”, în interpretarea autorului, şi un fragment din compoziţia sa “22 Decembrie 1989”.

Decembrie 1989 – Adrian Ordean #dupaanisiani

În drum spre Olanda ne-am oprit pe autostradă în Cehoslovacia, la un popas ca să mâncăm ceva și să bem o cafea. Era foarte curat și civilizat locul, găseai de toate, așa că am început cu veșnicele întrebări:
— Băi, când dracu’ o să vedem și la noi o treabă din asta? Când s-o schimba și la noi ceva?
— O să se schimbe și la noi, zice Mișu.
— Da, vezi să nu!
— Pe 15 decembrie începe, iar pe 25 se termină, continuă Mișu. Dialogul ăsta avea loc pe la jumătatea lunii noiembrie 1989.
— Ce să înceapă?
— Schimbarea.
Nu l-am prea băgat în seamă, așa că, după un timp, zice Mișu:
— Facem pariu? Dacă ce spun eu nu se va împlini, vă dau câte o sticlă de șampanie bună. Dar dacă va fi așa cum zic eu, voi o să-mi umpleți o cadă cu șampanie, iar eu o să fac baie în ea. Bine?
— Ok!!! Deja simțeam gustul șampaniei.

15 Decembrie

Aveam o bucătărie spațioasă, acolo începeam ziua și tot acolo o încheiam, povestind una alta. Am început deplasările, cântările erau foarte bune, trupa avea succes, berea era beton.

Eu aveam camera la etaj. Într-o dimineață îl aud pe Laurențiu Cazan strigând prin casă, să coborâm repede, că trebuie să auzim ceva la radio. El asculta toată ziua „Europa Liberă“. Am coborât și am început să auzim că era ceva pe la Timișoara, cu un reverend pe nume Laszlo Tokes, cu ceva violențe…

Apare și Mișu în bucătărie, care ne întreabă:

— În ce dată suntem astăzi, băieți?

— În 15, zice Mihai.

— Ar trebui să strângeți bani pentru șampanie, băieți, zice Mișu.

Ne-am întors cu toții ochii spre el și l-am privit în tăcere. Ne-am adus aminte ce pariu făcusem: că pe 15 începe și pe 25 se termină. Era 15 decembrie ʹ89, începuse treaba. Apoi, în zilele următoare, odată cu desfășurarea evenimentelor din țară, nu era emisiune de știri la televizor, să nu vedem ce se întâmplă acasă. Nu ne venea să credem. Am văzut oameni împușcati, clădiri dărâmate, tancuri, wow… ce se întâmpla, frate? Când ne deplasam la cântări, vedeam nenumărate mașini din care oamenii ne arătau semnul victoriei, văzând probabil numerele de înmatriculare ale mașinilor și indicativul „RO“.

Pe 25 decembrie s-a terminat. Am cumpărat ceva de băut și ne-am uitat cu toții la televizor. Nici nu știam ce să sărbătorim. Crăciunul, situația din țară… era ceva de sărbătorit sau nu? Ne uitam șocați și nu aveam cuvinte. Am început să vorbim la telefon, cu familiile, cu prietenii. Acolo era o bucurie de nedescris. Ne spuneau că granițele sunt deschise și că putem aduce orice, că nu ne oprește nimeni, nu îi interesează pe vameși. Wow… puteam eu să cred așa ceva? Putea cineva, vreun român, să creadă așa ceva? Din păcate nu putea, dar asta era, de fapt, situația.

Hituri #adrianordean

Deschiderea spre Occident

Oare cum ar fi arătat drumul artistic al artiștilor români dacă înainte de 1989 am fi avut aceeași deschidere spre Occident ca aceea pe care o avem acum?

Nu știu dacă trupele sau soliștii români ar fi reușit neapărat pe plan inter­național, așa cu grămada. Nu ajunge doar să cânți bine, iar ca să înțelegi asta e nevoie de o educație și o înclinație specială a spiritului către un aseme­nea parcurs. Cred, însă, că am fi avut muzicieni care s-ar fi descurcat afară în diverse contexte fără probleme. Nici nemții, francezii sau italienii nu au reușit pe plan global așa cu toții, cu duiumul. Toți cei care au dorit să stoarcă maxi­mum posibil din potențialul lor artistic, de fapt au plecat în Anglia sau America și au cântat în limba engleză. Oare cum ar fi sunat ABBA în limba suedeză? Sau TNT în norvegiană? Puțini au reușit de la ei de acasă. Aici, noi am avut un mare handicap. Instrumentiștii, vocaliștii, compozitorii noștri n-au avut șanse prea mari să fie auziți. Nu au putut ieși din țară. Chiar și așa, au fost câțiva, să nu uităm de Gheorghe Zamfir sau Michael Crețu și să nu uităm de instrumen­tiștii români, extraordinari, care au cântat și probabil cântă în trupe cunoscute sau mai puțin cunoscute. Oricum, e foarte greu să reușești la tine acasă, ce să mai vorbim de alte meleaguri.

Tinerii de azi, datorită internetului, au alte șanse de reușită pe plan inter­național, dar nu mi se pare că întotdeauna calea spre succes e pe drumul corect, atâta timp când like-urile se dau pe alte criterii decât muzicale. Look, țoale, sex, picioare, bikini, sâni, poziții provocatoare sau dans. Atunci când dau pe You Tube de Jessie J sau Christina Aguilera și mă bucur să le ascult, mi-e foarte greu după aceea să mai ascult altceva, chiar dacă piesa se numește „Dragostea din tei“, sau artistul se numește Inna și mă refer aici la două reu­șite autohtone pe plan internațional. Și chiar dacă postările au milioane de like-uri. E complicat.

Mult noroc

Dacă vrei să faci muzică, pe lângă talent, ai nevoie de implicare, de pasi­une și de dorința de a duce treaba până la capăt, de un manager relaxat și un impresar tupeist… și mult noroc!

Ai nevoie de un hit. Hiturile se nasc altfel în ziua de azi. Difuzezi piesele la radio, ajutat de „politica postului“, până iau foc difuzoarele și ușor-ușor, apare „hit-ul“. De la atâta „heavy rotation“ ajungi să crezi și tu că e vreun hit. I-am auzit pe mulți spunând că la început nu le-a plăcut nu știu ce cântec, dar pe parcurs a devenit ok, cu toate că de fapt prima impresie e cea corectă. Datorită soft-urilor moderne, nu mai e o problemă prea mare ca să faci o voce, care inițial seamănă cu sound-ul unui baros lovind un perete, să sune cât de cât bine, curat și mulțumitor. De aceea alegerile muzicale în ceea ce mă pri­vește, le fac doar eu, nu mă las influențat de nimic, play-list-ul meu e bogat, divers, conceput într-un mod eclectic. Din păcate pentru un ascultător obiș­nuit, cu urechea plecată doar la play-list-ul unui radio și nu cu alegerile făcute de el însuși, o piesă rock poate fi un dezastru, îl derutează. Lui trebuie să-i dai mură-n gură, el nu știe ce e bun și ce nu pentru el. Ce i se dă… aia e beton. Să nu credeți că un cântec care ajunge la radio este obligatoriu și valoros. Sunt cântece slabe care înghit în fiecare zi muzica bună. În ziua de azi compozitorii fac hit-uri la comandă, nu mai așteaptă muza. De aceea, câteodată stai și te miri de ce un cântec are titulatură de hit, dar el nu e hit. Păi dacă aia cu „30 De Grade“ e hit, atunci „Let It Be“ ce dracu’ mai e?

Noroc că videoclip-urile din ziua de azi pot salva un cântec slab. Am văzut un comentariu pe YouTube, la o piesă: „E așa de bun cântecul, că nu are nevoie de videoclip“. Wow… Cel mai mult mi-a plăcut însă un comment al cuiva, care a sintetizat, un pic în derută, ce am vorbit puțin mai sus despre „hit“-uri:

Red Rose:

„E prima dată când aud piesa asta, da’ parcă o știu de câțiva ani buni (nu mă refer la versuri)… pare că e oarecum copiată sau… nu știu, după o altă piesă, nu cred că mi se pare… dar totuși nu-mi pot da seama cu ce piesă se aseamănă“.

Da, ai dreptate Red Rose, exact așa stă treaba. După anii 2000, s-a întâm­plat ceva. Toate piesele au început să sune la fel. De asemenea, cântecele sună mult mai „tare“, măsurate în decibeli, decât piesele pop vechi, și folosesc mult mai puține acorduri decât muzica anilor ʹ50 sau ʹ60. Așa scria Fiona Macrae, într-un articol, în MailOnline: „All the songs DO sound the same: Modern pop is louder, less varied, and uses less chords than classic albums of 50s and 60s“.

S-a făcut un studiu, pe 500.000 de oameni, care să releve anumite lucruri despre muzică, începând cu perioada anilor ʹ50, până în 2012. Concluziile au fost surprinzătoare și de multe ori ciudate. Sună mai tare pentru că inginerii de sunet și producătorii au ridicat cu furie nivelul de audiție în sălile de concert, stadioane, etc. Chiar și în studio s-a ajuns la alt nivel, la felul de a masteriza materialele audio, de multe ori trecând peste 0db, direct în „over“. Așa că, dacă vei pune acasă, la același volum, o înregistrare din anii ʹ50, ʹ60 și una recentă, cea recentă va fi mult mai zgomotoasă. Pe lângă acestea, studiul, publicat în „Scientific Reports“, a găsit probe cum ar fi faptul că „piesele scrise în ziua de azi, seamănă foarte mult între ele, mult mai mult decât cântecele din trecut. Ba sunt chiar similarități obsedante și lipsite de jenă“.

Acordurile și notele folosite sunt foarte simple, conțin foarte puțină vari­etate și îți intră repede în urechi. De fapt, cred că ăsta e scopul muzicii trans­mise la radiourile comerciale în ziua de azi, relaxarea. Nu mai vrea nimeni să stea să asculte și apoi să se gândească la ce vrea să transmită muzica sau cuvintele. În anii ʹ50, ʹ60 și ʹ70 muzica era mai artistică și transmitea mesaje cu greutate, povestea întâmplări, mesaje politice și multe alte lucruri. Când au început să se introducă synthesiser-ele, s-au pierdut o grămadă de trupe care experimentau încă sunetele venite din dozele de chitară sau din cele de la bass. Acum e vorba doar de relaxare și dans, ritm și energie, cu trupe sau artiști neinteresați de experimente cu acorduri și sunete. Iar atunci când compozito­rii se gândesc să facă un hit și nu prea le iese, se întorc spre trecut și încep să „sape“ pe acolo. Și dacă sunt chiar în dificultate cu inspirația, recurg la un hit consacrat, o piesă cunoscută din anii aceia, îi fac un „remix“, și o bagă în oala cu cântece care sună la fel de 15 ani încoace. Avem însă și reversul, mari soliști, reușind remixuri grozave. Ce să zici de Mariah Carey cu „Without You“, o piesă din ʹ70 a lui Pete Ham și Tom Evans, de la grupul britanic de rock, „Badfinger“, readusă în actualitate în 1994, remix despre care Paul McCartney zicea: „…the killer song of all time.“ Sau cum ar fi fost filmul Gladiator fără muzica lui Hans Zimmer, făcută acum, în zilele noastre? Deci se poate… M-am mai liniștit.

Totuși, dacă o piesă are chitară cu distors în orchestrație, acum în 2015, nu prea e bună de radio comercial… Distorsul zgârie difuzoarele cu sunetul lui. Săracuʹ Hendrix, se gândea el că vor veni vremuri atât de grele pentru acest uimitor instrument? Vreodată cineva în lumea asta se gândea că chitara cu distors va sta în calea afirmării DJ-ilor, că va pune stop difuzărilor, pe criterii de ton? Am auzit de multe ori că DJ-iii care pun la radio o zi întreagă piese dance sau cântece făcând parte din alte genuri elitiste cu nume savante, nu ascultă acasă muzică de genul celei pe care o difuzează la radio. Acasă, ei ascultă rock.

din Cap. XIV – STUDIO & P.A. (Power Amplifier System)

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean – Ed. Cartea Daath 2021