Vorbe de copil #lacapatulsoaptelor

— Nu pe aici, Valer! Trebuie să te întorci și să mergi înainte pe stradă până la intersecția cu fântâna arteziană, apoi s-o iei prima la dreapta.

Mașina se opri brusc. Valer se scuza din priviri. Mult. Inutil de mult. Pentru direcția greșită, pentru frâna bruscă, pentru că n-a întrebat mai devreme, pentru că a rupt liniștea și motive s-ar mai fi găsit. Era atât de atent cu tine, că ai fi zis că era plătit la scuză oferită.

[stop cadru–marea infinitului de Negru e luminată de o lumină albă și puternică din străfunduri, ca un reflector imens ce redă apa cristalină de sub Unu]

Bunicii îi oferiseră o educație riguroasă lui Valer. Ei îl crescuseră. Nu ieșea din cuvântul lor și știa să prețuiască o mână întinsă.

Părinții lui locuiau departe, în Statele Unite. Când era mic, mai primea uneori câte o felicitare de la mama și de la tata. De ziua lui, de ziua bunicilor, de Paști și de Crăciun. Cinci felicitări pe an și, uneori, câte o scrisoare. Bătrânii nu aveau bani să-i cumpere micului Valer un computer din pensia lor. Calculatoarele personale apăruseră de puțin timp, dar bătrânii nu-și permiteau nici să se gândească la ele, cu atât mai puțin să caute un târg bun. Știau doar că prețul lor avea prea multe zerouri pentru a mai citi cifra până la capăt.

În scrisori, părinții-l întrebau pe micuț ce mai face, dacă se descurcă la școală, uneori îi trimiteau bani, dar niciodată nu îi spuneau dacă aveau de gând să-l ducă și pe el acolo. Cu atât mai puțin motivul pentru care îl lăsaseră în grija bunicilor materni. Din acest motiv evitau să-l sune, o făceau doar de sărbători, și-atunci vorbeau puțin cu el. Se temeau să nu le pună „acea întrebare“ simplă: „de ce?“. Dincolo de asta, Valer vorbea cu ai lui de la telefonul vecinei lor, tanti Milica. Ea avea telefon și o pensie ceva mai răsărită. „Haide că te mai sunăm, Vali. Vorbim și altădată, să nu-i consumăm toate impulsurile doamnei Milica“. „Nu le consumați, că nu am sunat noi, voi ați sunat“. „Poate are de dat și ea un telefon, nu e frumos. Hai, te pup. Pa! Ai grijă cu școala aia!“.

Într-o după-masă, ascuns în holul de lângă bucătărie, Valer a auzit o conversație între Milica și bunica lui pe care nu a mai uitat-o nicicând. Bătrâna se apucase să-i dea detalii Milicăi despre relația băiatului cu părinții, iar când își auzise numele, Valer se ascunse pentru a auzi mai multe. „Îi e nu știu cum, Milico, s-o întrebe pe mă-sa de ce e el aici și ea acolo, dar vrea să știe. Suferă. “„Da’ de ce să-ntrebe lucruri din astea, bre? Astea-s vorbe de copil? E prea mic, nu înțelege. Ce, nu îi e bine cu voi? Are ce mânca, are ce-mbrăca. Lasă, că nouă ne era mai greu. După ce să faceți atâtea sacrificii pentru el!“. Era convins că auzise un „da, da“ șoptit al bunicii, ca răspuns, iar asta-i adusese lacrimile-n ochi. Obișnuia să-și spioneze bunicii din când în când, doar așa mai afla câte ceva despre el. Avea treaba asta, se simțea o povară și se temea că lor le era jenă să-i spună asta. O dată să fi auzit din gura lor ceva ce semăna cu ideea din capul lui și-ar fi fugit de acasă.

[play]

Fragment din partea a II-a, Mizanscena, din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea

Percepţii diferite-realităţi diferite

Este uşor să observăm cum percepţiile noastre ne predispun să acţionăm în anumite moduri care nu numai că se integrează în scenariul aparent pe care îl percepem, dar, în fapt, îl creează permanent şi îl şi continuă. De exemplu, un bărbat nesigur faţă de persoana iubită, va îndepărta această persoană datorită neîncrederii sale, îşi va justifica percepţiile, va demonstra că a avut dreptate, deşi iniţial el a fost cel care a creat scenariul.

Există o poveste despre un bărbat care a avut o pană de cauciuc la maşină, într-un loc situat nu departe de o fermă dintr-o comunitate îndepărtată. Omul s-a gândit atunci în sinea sa: „Uite o fermă. Precis au uneltele necesare să-mi repar cauciucul“. Pe măsură ce mergea către fermă, s-a gândit:“ Îmi vor fi foarte folositoare aceste unelte. Pot să fiu generos şi să-i dau fermierului zece dolari pentru asta. Sunt convins că va aprecia gestul“.

Mergând mai departe, s-a gândit: „Este într-adevăr departe şi suntem departe de orice civilizaţie. Dacă fermierul va dori să-I plătesc douăzeci şi cinci de dolari pentru aceste unelte, va trebui să îi dau aceşti bani“. Când s-a mai apropiat, s-a gândit cu năduf: „Chiar că suntem izolaţi aici; dacă fermierul va dori să mă taxeze cu cinci zeci de dolari nu voi avea altă alternativă decât să-i dau banii!“.

Când a ajuns la fermă şi a bătut la uşă era furios de-a binelea, astfel încât atunci când fermierul i-a deschis uşa, bărbatul a zbierat la el: „Cu cât ai de gând să mă taxezi pentru a folosi uneltele tale, hoţule?“.

Putem observa cum omul, care era, de altfel, predispus să acţioneze într-un anumit fel, nu numai că a acţionat din perspectiva scenariului aparent pe care l-a perceput, dar, în fapt, l-a şi creat.

Atunci când vorbim despre percepţiile care crează realitatea noastră, ne referim nu numai la filtrele percepţiei, dar şi la felul în care se produc evenimentele. Aceasta înseamnă că până şi legăturile aparente de tip cauză şi efect sunt diferite în realităţi diferite, în tipare diferite.

fragment din cartea Orice poate fi vindecat, Martin Brofman

Darul spiritual: viaţa în formă umană

Deşi, în mod obişnuit, se consideră că creştinismul nu face referiri la karmă, acest lucru nu este adevărat. Face acest lucru, numai că nu foloseşte termenul ca atare. Creştinismul ne învaţă că păcatul şi virtutea au consecinţe foarte diferite pentru suflet după moarte. Aceasta cuprinde nu numai alternativele karmice ale raiului şi iadului, ci şi purgatoriul. În plus, o învăţătură tradiţională susţine că omul „s-a născut în păcat” ca urmare a izgonirii din rai a lui Adam şi a Evei şi că este, de aceea, afectat karmic prin cedarea în faţa tentaţiei şi refuzul de a se supune lui Dumnezeu. În consecinţă, iertarea lui Dumnezeu este reprezentată de apariţia unui mântuitor, născut de dragul răscumpărării păcatelor omului. Aşa cum a afirmat Iisus: „Nimeni nu ajunge în rai decât prin Mine.” În buddhism există Ţara Lotusului (Raiul), unde un aspect al lui Buddha vorbeşte ca un avocat. Într-o altă cultură şi în alte vremuri Krishna a afirmat, la rândul lui, că cei care îl venerează şi îl iubesc pe Dumnezeu – indiferent cum l-ar numi -, sunt „ai Mei şi dragi Mie”. Este aceeaşi învăţătură care apare şi în Psalmul 91.

Darul spiritual cel mai însemnat al existenţei umane este oportunitatea ca, prin opţiunea făcută de liberul arbitru al fiecăruia, Divinitatea poate fi îmbrăţişată sau respinsă indiferent de numele prin care este cunoscut Dumnezeu. Astfel, viaţa în formă umană şi permisiunea de a se încarna în forma aceasta sunt daruri de nepreţuit prin ele însele, aşa cum a arătat Buddha.

Treburile lumii sunt percepute şi interpretate în concordanţă cu nivelul individual al conştiinţei. De aceea, lumea poate părea dramatică, tristă, plină de nefericire, cauzatoare de teamă sau, dimpotrivă, atractivă, pasionantă şi provocatoare. La pragurile superioare ale nivelului de 500 ea este privită cu compasiune şi percepută ca frumoasă. La 600, este văzută ca plină de pace, iar la 700, aşa cum a spus Ramana Maharshi, „Lumea pe care o „vedeţi” (adică lumea percepută) nici măcar nu există; lăsaţi-o, aşadar, în seama lui Dumnezeu”.

Viaţa umană reprezintă o oportunitate spirituală majoră pentru conştiinţă, ca să evolueze şi chiar să atingă Iluminarea.

Este o expresie a darului vieţii prin care se poate, în final, ajunge la realizarea Sinelui. Viaţa temporală lumească este trecătoare şi de scurtă durată, însă consecinţele sale se întind pe o perioadă foarte îndelungată. Cel mai bine este, aşadar, să preţuiţi, cu recunoştinţă, această oportunitate. Strădania spirituală este, în sine şi prin sine, o expresie a aprecierii acestui dar al vieţii.

Fragment din volumul

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională, David R. Hawkins M.D., Ph.D.