Planurile astrale-2 #destinulsufletelor

Când clienţii mei vorbesc despre călătoria interdimensională, presupun că cineva ar putea interpreta aceasta ca fiind o mişcare a sufletelor prin diverse planuri. Termenul „plan“ nu este folosit la fel de mult precum noţiunile de nivel, margine, graniţă şi diviziuni, cu excepţia situaţiei când un client se referă la lumea pământească.

Aflaţi sub hipnoză, oamenii relatează că în cadrul planului astral din jurul Pământului există realităţi alternative sau coexistente, care sunt parte a lumii noastre fizice. Aparent, în cadrul acestor realităţi, unii oameni pot vedea aceste fiinţe non materiale în realitatea noastră fizică. Mi s-a relatat despre existenţa unei multitudini de sfere interdimensionale, care sunt folosite de suflete pentru educaţie şi recreere.

Graniţele spirituale pot fi la fel de subţiri ca diviziunile epiteliale transparente care separă grupurile matcă sau la fel de largi ca spaţiile dintre universuri. Mi s-a spus că toate zonele spaţiale au proprietăţi vibraţionale care permit sufletului trecerea doar atunci când undele lor energetice sunt comutate la frecvenţa corectă. Sufletele mai dezvoltate explică fenomenul prin faptul că timpul absolut, aşa cum îl cunoaştem, nu pare să existe în acele zone. Are, oare, lumea fizică a Pământului caracteristici similare, nevăzute de cei mai mulţi dintre noi?

Am avut un client deosebit de înţelept care mi-a scris după şedinţă următoarele:

Cu ajutorul şedinţelor, m-ai făcut să înţeleg că realitatea noastră este asemenea unui proiector de filme, ce ne arată pe un ecran imagini tridimensionale ale cerului, munţilor şi ale mării. Dacă un al doilea proiector, cu propriile frecvenţe de imprimare ale luminii alternante, precum şi cu secvenţele sale în spaţiu-timp, ar fi sincronizat cu primul, atunci ambele realităţi ar putea exista simultan cu entităţile materiale şi non-materiale în aceeaşi zonă.

Dacă este adevărat ceea ce mi-au spus despre acest sistem oamenii aflaţi în stare de transă, fiinţele eterice ar fi capabile să existe în realităţi diferite în cadrul aceluiaşi plan astral din jurul Pământului şi chiar pe Pământ. Forţele energetice vibraţionale din jurul Terrei se află într-un flux constant. Cred că dacă aceste câmpuri magnetice şi-ar schimba densitatea, ar putea produce variaţii ciclice la nivel de secole ale timpului uman. În consecinţă, putem să fim mai mult sau mai puţin receptivi în a vedea spirite pe Pământ în oricare secol ne-am afla. Poate că anticii chiar puteau să zărească mai multe decât noi, în lumea noastră modernă.

Fragment din Cap.3 Spirite pământene

Destinul Sufletelor – Michael Newton, Ph.D.

Planurile astrale-1 #destinulsufletelor

Ori de câte ori subiecţii mei aflaţi sub hipnoză îşi descriu interludiul în lumea spiritelor ca pe o „înălţare dintre straturile de lumină translucidă“, mi se aminteşte de planurile astrale despre care avem ocazia să citim în textele orientale. Trebuie să vă mărturisesc că nu sunt atras prea mult de stratificarea din punct de vedere calitativ, realizată într-un mod rigid, a celor şapte planuri de existenţă, de la inferior înspre superior, care îşi are rădăcinile în filosofia spirituală orientală. Aceasta se datorează faptului că subiecţii mei nu văd vreo probă clară a acestor dimensiuni.

Neajunsul omului este acela că etichetează conceptele ca mijloace de codificare. Mă simt la fel de vinovat de acest obicei în descrierea mea despre lumea spiritelor ca toţi ceilalţi. Poate că cel mai bine este să acceptăm acele precepte care ne fac domeniul spiritualului inteligibil şi să le respingem pe celelalte, indiferent de vechimea unor anumite idei sau de autoritatea celor care ni le prezintă drept adevărate.

Motivele obiecţiilor mele faţă de formulele rigide ale anumitor planuri de existenţă, de la Pământ la Dumnezeire, sunt că acestea sunt şi inhibitoare, şi inutile. Toate cercetările mele realizate pe subiecţi aflaţi într-o stare mai mare de luciditate îmi indică faptul că după moarte părăsim un plan astral care înconjoară Pământul pentru a ne îndrepta direct spre poarta care deschide lumea spiritelor. Toţi subiecţii mei, indiferent dacă sufletul lor este unul tânăr sau bătrân, mai evoluat, îmi spun că imediat după moarte sufletul lor trece printr-o atmosferă densă de lumină, din jurul planului astral al Pământului. Acea lumină prezintă pete de un cenuşiu închis, dar nu se poate vorbi despre zone negre, impenetrabile. Mulţi descriu prezenţa unui „efect de tunel“. Acela este momentul în care toate sufletele venite de pe Pământ se contopesc rapid cu lumina puternică a lumii spiritelor. E vorba de un singur spaţiu eteric, unitar şi fără bariere în jurul său.

Specific lumii spiritelor este că toate aşa-numitele spaţii sau locuri disponibile spiritelor care urmează a se reîncarna sunt congruente. De exemplu, însemnările Akashice după tradţiia gândirii orientale nu apar subiecţilor mei ca fiind situate pe un al 4-lea plan cauzal separat de alte zone funcţionale. Subiecţii mei numesc aceste scrieri Căriile Vieţii, texte care sunt păstrate în biblioteci simbolice, considerate adiacente altor planuri spirituale.

Recunosc că în acest caz este vorba de mai mult decât de experienia spirituală a sufletului reîncarnat şi, în consecinţă, aceasta nu are legătură cu aria mea de cercetare. Este posibil ca întreaga idee a planurilor cosmice să fie, în fond, un mod de abordare ce are ca scop conştientizarea planurilor conştiinţei eterice, ca fiind opuse oricăror mişcări îngrădite de bariere. Din punct de vedere istoric, delimitările exacte ale planurilor care includ „lumea inferioară“ – menită anumitor suflete lipsite de valoare – au prevalat mult mai mult în gândirea umană. Voi aborda mai detaliat acest subiect în capitolul 6.

Fragment din Cap.3 Spirite pământene

Destinul Sufletelor – Michael Newton, Ph.D.

Purificarea spirituală-3 #sinele

Procesul de Abandonare

Căutătorii spirituali ştiu că esenţa tututor căilor ce duc la Dumnezeu constă în abandonare – dar către cine şi cum anume, acest lucru nu este clar. În lipsa unei tehnici decisive, mulţi căutători petrec ani întregi abandonându-se conţinutului, şi apoi se plâng că nu au ajuns mai departe decât au fost înainte. Mintea merge în continuare cu nesfârşitele-i producte şi, de aceea, individul nu poate abandona conţinutul atât de repede pe cât este produs. Din acest punct de vedere, avem  de-a face cu un joc dinainte pierdut.

Apoi căutătorul aude că nu conţinutul reprezintă o problemă, ci ataşamentul faţă de acesta. Acest lucru aduce o anumită relaxare, dar ridică şi următoarea întrebare: Cum poate cineva să renunţe la cele de care este ataşat?

Este necesar să analizăm natura ataşamentelor. Acestea sunt bazate pe o credinţă şi o dorinţă. Credinţa este aceea conform căreia conţinutul mental va aduce fericire şi va rezolva probleme. De aceea, ataşamentul se manifestă faţă de promisiunea implicită că însăşi gândirea constituie drumul către fericire (bunăstare, succes, iubire, etc).

Prin urmare, a renunţa la gândire pare a fi un lucru înfricoşător, deoarece aceasta este văzută, totodată, şi drept principala unealtă a supravieţuirii, mai mult, este cea care ne dă sentimentul propriei persoane. Dat fiind faptul că este percepută astfel, devine valorizată ca fiind unică, personală şi preţioasă, şi constituie principalul element de identificare cu “ceea ce suntem”.

Teama pierderii propriei identităţi trezeşte rezistenţa. Pe măsură ce ne apropiem de descoperirea sursei tenacităţii eului, ajungem la descoperirea critică şi uimitoare că suntem îndrăgostiţi de propriul nostru sine.

Chiar dacă gândurile sunt încărcate cu dureri şi eşecuri şi au fost un dezastru şi o sursă de suferinţă, tot ne agăţăm de ele deoarece reprezintă „ceea ce sunt eu“, rezultând o relaţie de iubire şi ură cu acestea. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, sinele a învăţat, de asemenea, cum să „stoarcă“ satisfacţie şi energie din stările emoţionale negative. El prosperă pe baza nedreptăţii, martiriului, eşecului şi vinovăţiei. Eul „iubeşte“, în mod secret, poziţia de victimă şi se agaţă de ea, extragând o  plăcere distorsionată şi o justificare sinistră din durere şi suferinţă. Acest lucru poate fi văzut în multe cazuri ca o dependenţă şi un stil de viaţă. „Cel ce pierde“ este aproape o figură romanticizată în muzică şi folclor (de exemplu, iubitul respins).

Tot timpul suntem ataşaţi şi „îndrăgostiţi“ de ideile noastre. Le apărăm şi le găsim scuze. Suntem geloşi pe credinţele noastre. Le preţuim şi le dispreţuim, în mod alternativ, şi ne pedepsim pe noi înşine prin sentimente de vinovăţie şi ură faţă de propria persoană. Oricum, toate acestea reprezintă o infatuare. Imaginea de sine capătă farmec deoarece este vorba de scena pe care defilează drama vieţii noastre. A renunţa la ceea ce este iubit  produce teamă de pierdere. Pentru sine, toate obiectele îndrăgite sunt văzute ca o sursă de fericire.

Următoarea problemă esenţială este dificultatea de a ne despărţi de dragostea emoţională – nu din cauza iubirii propriu zise, ci datorită ataşamentului faţă de ceea ce este iubit. Considerăm că pierderea unui obiect îndrăgit produce durere dar, de fapt, durerea survine din cauza lipsei ataşamentului însuşi, şi asta deoarece obiectul iubit este văzut ca o sursă de fericire. Durerea se datorează iluziei că am pierdut sursa fericirii, şi că sursa fericirii se află acum „în exterior“.

Dacă analizăm mai amănunţit sentimentul de fericire, devine limpede că acesta este localizat, de fapt, în interior. Deşi declanşatorul său poate părea că provine din afar, senzaţia este în întregime un sentiment interior de plăcere. Prin urmare, sursa fericirii se găseşte în interior şi este eliberată în anumite circumstanţe favorabile, atunci când mintea experimentează un rezultat dorit. Examinându-ne pe noi înşine, vom descoperi că evenimentul nu face decât să declanşeze o capacitate interioară înnăscută. Odată cu descoperirea faptului că sursa fericirii este cu adevărat în interiorul nostru, şi de aceea nu poate fi pierdută, sentimentul de teamă se diminuează.

Văzute din perspectiva Realităţii, gândurile sunt, de fapt, nişte elemente exterioare. Deşi poate suna uimitor, ne putem dispensa total de ele, deoarece se interpun în calea atingerii adevăratei fericiri.

Din Cap.3 Purificarea spirituală

Sinele: Realitate şi subiectivitate – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.