Darul spiritual: viaţa în formă umană

Deşi, în mod obişnuit, se consideră că creştinismul nu face referiri la karmă, acest lucru nu este adevărat. Face acest lucru, numai că nu foloseşte termenul ca atare. Creştinismul ne învaţă că păcatul şi virtutea au consecinţe foarte diferite pentru suflet după moarte. Aceasta cuprinde nu numai alternativele karmice ale raiului şi iadului, ci şi purgatoriul. În plus, o învăţătură tradiţională susţine că omul „s-a născut în păcat” ca urmare a izgonirii din rai a lui Adam şi a Evei şi că este, de aceea, afectat karmic prin cedarea în faţa tentaţiei şi refuzul de a se supune lui Dumnezeu. În consecinţă, iertarea lui Dumnezeu este reprezentată de apariţia unui mântuitor, născut de dragul răscumpărării păcatelor omului. Aşa cum a afirmat Iisus: „Nimeni nu ajunge în rai decât prin Mine.” În buddhism există Ţara Lotusului (Raiul), unde un aspect al lui Buddha vorbeşte ca un avocat. Într-o altă cultură şi în alte vremuri Krishna a afirmat, la rândul lui, că cei care îl venerează şi îl iubesc pe Dumnezeu – indiferent cum l-ar numi -, sunt „ai Mei şi dragi Mie”. Este aceeaşi învăţătură care apare şi în Psalmul 91.

Darul spiritual cel mai însemnat al existenţei umane este oportunitatea ca, prin opţiunea făcută de liberul arbitru al fiecăruia, Divinitatea poate fi îmbrăţişată sau respinsă indiferent de numele prin care este cunoscut Dumnezeu. Astfel, viaţa în formă umană şi permisiunea de a se încarna în forma aceasta sunt daruri de nepreţuit prin ele însele, aşa cum a arătat Buddha.

Treburile lumii sunt percepute şi interpretate în concordanţă cu nivelul individual al conştiinţei. De aceea, lumea poate părea dramatică, tristă, plină de nefericire, cauzatoare de teamă sau, dimpotrivă, atractivă, pasionantă şi provocatoare. La pragurile superioare ale nivelului de 500 ea este privită cu compasiune şi percepută ca frumoasă. La 600, este văzută ca plină de pace, iar la 700, aşa cum a spus Ramana Maharshi, „Lumea pe care o „vedeţi” (adică lumea percepută) nici măcar nu există; lăsaţi-o, aşadar, în seama lui Dumnezeu”.

Viaţa umană reprezintă o oportunitate spirituală majoră pentru conştiinţă, ca să evolueze şi chiar să atingă Iluminarea.

Este o expresie a darului vieţii prin care se poate, în final, ajunge la realizarea Sinelui. Viaţa temporală lumească este trecătoare şi de scurtă durată, însă consecinţele sale se întind pe o perioadă foarte îndelungată. Cel mai bine este, aşadar, să preţuiţi, cu recunoştinţă, această oportunitate. Strădania spirituală este, în sine şi prin sine, o expresie a aprecierii acestui dar al vieţii.

Fragment din volumul

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională, David R. Hawkins M.D., Ph.D.

Voinţa Spirituală #descoperireaprezenteiluidumnezeu

Voinţa Spirituală nu este ceea ce egoul înţelege prin voinţă ca „putere de voinţă”, care înseamnă forţă emoţională, cu dinţii strânşi de efort şi emotivitate crescută. Voinţa acţionată de ego este consumatoare de energie şi împovărătoare. Ea ar putea fi chiar percepută ca o formă de agresiune. Dimpotrivă, invocarea Voinţei Spirituale este ca şi când s-ar deschide stăvilarele şi apoi ne-am da la o parte. Egoul/voinţa interpretează evenimentele în termeni de cauză şi efect, în care voinţa individuală pretinde să i se recunoască meritul sau să fie învinovăţită fiindcă se vede pe sine ca agent cauzal. Prin contrast, Voinţa Spirituală nu este individuală, ci o însuşire a conştiinţei care schimbă contextul prin cedarea în faţa invitaţiei puterii Sinelui. Voinţa Spirituală calibrează la 850, pe când voinţa individuală calibrează doar la nivelul curent al conştiinţei individului.

Voinţa Spirituală, încurajată de renunţarea absolută, devine în felul acesta capabilă să înfăptuiască aparent „miraculosul”, în timp ce voinţa individuală, în mod paradoxal, declanşează automat opoziţia, aşa cum ştie oricine a încercat să se folosească de „puterea voinţei” pentru a depăşi diverse obişnuinţe, chiar şi minore.

Abandonarea voinţei individuale în favoarea Voinţei (Înţelepciunii) lui Dumnezeu (sau a Providenţei, a Puterii Superioare) înseamnă renunţarea la control. Este de aşteptat ca egoul să se opună acestui lucru şi să inventeze scuze, contraargumente şi temeri numeroase pentru a păstra iluzia deţinerii controlului. Poziţiile egoului sunt întărite de mândrie, ca şi de dorinţa obţinerii unor rezultate anume. Astfel, a se da la o parte şi a lăsa locul intervenţiei Divinităţii apare egoului ca o înfrângere, în timp ce pentru Spirit aceasta este, în mod cert, o victorie.

O altă limitare a voinţei individuale este faptul că aceasta nu are niciun fel de informaţii despre predispoziţiile karmice sau despre momentul favorabil, neavând nici înţelepciunea (omnipotenţa) de a înţelege o succesiune favorabilă de evenimente. Sinele orchestrează totul cu o cunoaştere interioară a sarcinii. De exemplu, a încerca să faci faţă unui conflict oarecare în mod prematur ar putea fi o acţiune supusă eşecului, însă aceeaşi acţiune ar putea fi încununată de succes după rezolvarea altor câtorva niveluri ale aceluiaşi conflict.

Fragment din Cap.3, Orientarea – Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională, David R. Hawkins M.D., Ph.D.

Creierul eteric #adevarversusfalsitate

Fragment din Capitolul 7: Fiziologia adevărului

Realitatea unui corp energetic ce există independent de creierul fizic a fost recunoscută de toate culturile din istorie. Astfel, toate culturile au ştiut că viaţa fizică a animalelor şi a oamenilor e energizată de o sursă de energie primordială, care ia în primire corpul la naştere şi îl părăseşte în momentul morţii fizice (de exemplu, „Suflet,“ „Ka“-ul din Egiptul antic, etc.).

Acest corp energetic e un produs al evoluţiei conştiinţei, neavând origini fizice.

În regnul animal, fiecare specie are un câmp energetic atractor dominant – o conştiinţă de grup – unde se stochează amintirile colective ale grupului şi care reprezintă, totodată, şi locusul procesului de evoluţie (de exemplu, „spiritele animale“).

În contrast, la oameni, corpul spiritual ori eteric e individual şi reprezintă locul specific al modelelor şi câmpul vibraţional al evoluţiei nivelurilor conştiinţei. Sub nivelul 200 al conştiinţei, câmpurile de atracţie ale acesteia au preponderent o natură animală şi de grup. Deasupra nivelului amintit, apare corpul eteric, sub forma unui domeniu energetic diferit care susţine viaţa corpului fizic – unul mult mai specializat decât forma energetică primară a vieţii fizice.

Creierul eteric devine astfel vehiculul non-fizic al unui conţinut spiritual individualizat (de exemplu karma). Sub nivelul 200 al conştiinţei, individul e dominat de câmpul colectiv al conştiinţei aferent nivelului respectiv, iar creierul eteric (personal, spiritualizat şi unic) trebuie să evolueze, putând face acest lucru doar prin exerciţiul liberului arbitru care poate duce nivelul individual al conştiinţei peste acest punct critic al pragului 200. Ieşirea de sub dominaţia câmpului colectiv al conştiinţei poate chiar necesita eforturi eroice, implicând decizii drastice de voinţă. Ceea ce pare a fi un eveniment cataclismic pentru percepţia naivă, reprezintă, de fapt, oportunitatea perfectă pe care o poate folosi voinţa în vederea transcenderii barierelor iniţiale, deoarece transcenderea necesită subordonarea obiectivelor eului animal în favoarea unui principiu superior – de exemplu să-ţi rişti viaţa pentru a-i ajuta pe alţii, să alegi smerenia în detrimentul mândriei, să ierţI în loc să urăşti, să accepţi să te abandonezi Divinităţii prin decizia liberului arbitru ori să renunţi la falsitate pentru adevăr, la acumulări pentru serviciu dezinteresat.

Extremele în care circumstanţele trebuie să ajungă pentru a precipita o atare schimbare majoră sunt adesea uluitoare. Eul poate fi teribil de tenace, ducându-ne până în pragul morţii înainte să cedeze – clasica situaţie de revenire după ce am atins fundul. Recunoaşterea importanţei acestui pas spiritual esenţial reprezintă una dintre contribuţiile majore ale experienţei colective a membrilor grupurilor de recuperare, precum Alcoolicii Anonimi. În literatura medicală psihiatrică, recunoaşterea acestui fenomen a avut loc pentru prima dată în expunerea psihiatrului Harry Tiebout asupra „renunţării“ (Tiebout, 1949, 1951).

Dacă abandonarea propriei voinţe în mâinile lui Dumnezeu e o premisă binecunoscută a tuturor tradiţiilor şi învăţăturilor spirituale veritabile, aplicarea ei în afara domeniului religios ori spiritual a fost recunoscută abia recent în societatea noastră, ca fiind un pas crucial pentru rezolvarea problemelor umane individuale ori colective.

Adevăr versus falsitate: cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.