Întrebări şi paradigme #cenaibastimnoi

Unul dintre lucrurile cele mai interesante la ştiinţă, este faptul că presupune că ceea ce azi crede că e adevărat, mâine probabil se va dovedi a fi fals. Teoriile de ieri au servit ca platforme pentru a urca mai sus, aşa cum a vrut să spună şi Isaac Newton când a zis: “Dacă am avut privilegiul să văd mai departe decât alţii, este pentru că am stat pe umărul unor giganţi.”

Ştiinţa a reuşit să progreseze numai punând întrebări, provocând presupunerile şi “adevărurile” luate ca atare, în orice moment. Dacă s-ar dovedi a fi adevărat şi pentru vieţile noastre personale, pentru creşterea şi progresul individual?

Ghici ce? Este adevărat. Când reuşeşti să te desprinzi de presupunerile despre tine însuţi, vei creşte mai mult decât ai fi crezut vreodată că este posibil.

Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole). Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem “în” realitate, în loc să “percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel “acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu “acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi “în” acea realitate.

Tot discutăm despre paradigme şi despre rezistenţa naturală la schimbări, dar, la urma urmei, ştiinţa e făcută de savanţi, care sunt şi ei oameni. La o conferinţă recentă, John Hagelin a remarcat în faţa asistenţei: “Nu faceţi greşeala de a crede că oamenii de ştiinţă sunt ştiinţifici”.

Dar, să nu ne încurcăm în cuvinte. În acest domeniu al minţii care dictează materiei, al cercetării psihice şi activităţilor paranormale, comunitatea ştiinţifică manifestă prejudecăţi serioase. Căci tema amintită reprezintă un afront adus însăşi metodologiei pe care o susţine ea.

De ce ne pasă? Deoarece multe dintre lucrurile care se petrec în lumea noastră se bazează pe înţelegerea ştiinţifică a zilei. Iar istoria ştiinţei ne spune un lucru foarte important: odată ce ştiinţa îşi asumă cu adevărat un concept, marşul ei e neobosit, aruncând la o parte teoriile şi ipotezele până ce le găseşte pe cele ce se potrivesc cu dovezile experimentale.

Dr. Dean Radin a condus vreme de mulţi ani experimente la Institutul de Ştiinţe Noetice, aflându-se în prima linie a bătăliei de a face ştiinţa să recunoască dovezile aduse în sprijinul fenomenelor psihice şi mistice – în esenţă, a ideii că mintea dictează materiei:

“Înclin să forţez nota în ceea ce priveşte dovezile. O dovadă e mult mai puternică decât credeţi şi există mai multe decât credeţi. O tratez la fel ca pe o prejudecată: pentru a depăşi o prejudecată, indiferent că e rasială, sexuală sau de altă natură, trebuie să adopţi o atitudine afirmativă. Aşa că, eu adopt o poziţie afirmativă, spunându-mi că, dacă există ceva de examinat, atunci trebuie să mă apuc de treabă… Odată ce începi să acorzi cu adevărat atenţie unei probleme, în acest caz, dovezilor, înţelegi că, orice am examina, se filtrează prin prisma teoriei pe care o adoptăm. Astfel, dacă pornim de la teoria că nu există dovezi, atunci nu le vom putea căuta în mod adecvat.”

Fragment din Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath

Sănătatea şi bunăvoinţa #vindecaresirecuperare

Au fost făcute multe experimente cu un virus gripal, în care sute de voluntari au fost expuşi unor doze mari din acest virus. Interesant, nu toată lumea s-a ales cu o gripă, ci numai un anumit procent. Cu alte cuvinte, dacă puterea stătea în virusul în sine, mai degrabă decât în conştiinţă, toţi cei 100 de voluntari s-ar fi îmbolnăvit datorită puterii virusului. Ce se întâmplă, însă, este că poate doar 65% vor face boala, pentru că restul nu cred în ea. În mintea acestora exista suficientă îndoială, împreună cu o insuficientă vină inconştientă.

Acelaşi lucru poate fi întâlnit în vindecare. Pneumonia sau gripa aviară nu sunt manifestate în 100% dintre persoanele expuse, ci numai într-un anumit procent. Comparativ, numai un anumit procent de oameni va răspunde oricărui tratament medical. Diferenţa se datorează acelora care nu sunt dominaţi de vina inconştientă. De asemenea, un sistem de convingeri negative nu este operativ pentru că o anumită boală nu se potriveşte unei anumite forme-gând, astfel că amândouă părţile, boala şi vindecarea, reflectă energia care este pusă într-un anumit sistem de convingeri.

Sănătatea este bunăvoinţa de a renunţa la credinţa în negativitate. De ce ar crede cineva în negativitate, în primul rând? De ce s-ar supune negativităţii? De ce unii oameni sunt atât de receptivi programării? Există oameni care devin înspăimântaţi de fiecare dată când deschid o revistă în care se prezintă o boală la modă, ceea ce se corelează cu cantitatea de frică şi de vină pe care o poartă deja în ei. Cantitatea de frică este, cu adevărat, o consecinţă a cantităţii de vină inconştientă. Prin urmare, persoana care este atrasă de frică este vulnerabilă, iar când aude de o boală, ea devine programată mental suficient cât să lase să se întâmple acel lucru în viaţa ei.

Sănătatea are nevoie de bunăvoinţa de a adopta atitudini mentale care sunt pozitive şi constructive şi să renunţe la cele negative. Bunăvoinţa de a adopta o atitudine relaxată şi îngăduitoare faţă de viaţă este de asemenea benefică, dimpreună cu lipsa bunăvoinţei de a accepta şi de a intra într-o programare negativă. Este nevoie de această bună-voinţă de a deţine puterea minţii. Ne pierdem puterea, o lăsăm în afara noastră, atunci când intrăm într-un proces de negare şi de blamare a unei cauze exterioare pentru existenţa unei boli.

Mintea #ochiulsinelui

La o primă observaţie, mintea pare a fi o maşină de vorbit cu program non-stop, cu un bagaj constant de neîncetate gânduri, idei, concepte, înţelegeri, amintiri, planuri, rezolvări, îndoieli şi repetiţii fără înţeles. Apoi, apar fragmente de muzică, întâmplări din trecut, povestiri, scenarii, opinii, presupuneri, imagini ale unor obiecte şi oameni ce aparţin deopotrivă trecutului ori prezentului. Urmează închipuiri, fantezii, reverii, temeri, speculaţii şi multă fantasmagorie. Apoi, în toată această bolboroseală sunt întreţesute fragmente de ştiri, evenimente media, secvenţe din filme, showuri de televiziune şi conversaţii pe internet. În fruntea tuturor acestora sunt grijile financiare şi pentru afaceri, facturile ce trebuie plătite, planurile, familia, cultura, politica, neliniştile şi aşa mai departe, la infinit.

La o primă vedere, totul pare a fi o încurcătură copleşitoare şi de nerezolvat, asupra căreia avem foarte puţin control – dacă îl avem şi pe acesta. Prin intermediul atenţiei şi concentrării se pot cristaliza anumite succesiuni logice ale gândurilor dar, imediat după aceea, mintea cade iarăşi, mereu şi mereu, neîncetat, în noianul ei de gânduri, imagini şi fantezii. Putem înţelege ceva din toate acestea? Există oare vreun loc din care să putem începe măcar să ne apropiem de acest balamuc total?

Buddha spunea că în pauza dintre gânduri poate fi întrezărit adevăratul sine; cu toate acestea, nu pare a exista nici o întrerupere a nesfârşitelor activităţi ale minţii. Iar dacă totuşi intervine aşa ceva, mintea dă impresia că se angajează într-o activitate interminabilă şi plină de frenezie, de parcă o clipă de linişte ar îngrozi-o mai mult decât orice altceva. Se teme, oare, că tăcerea va însemna propriul ei sfârşit? Oricum, pare să-şi lege speranţa de supravieţuire de o pălăvrăgeală interminabilă. De fapt, chiar şi cea mai mică posibilitate de linişte va fi umplută rapid de către minte cu rime de neînţeles sau cu sunete fără sens; ea va începe să cânte cha-cha-cha, itty-bitty-boo sau bee-bop-a-boo – orice numai să nu fie linişte. Oare ce se întâmplă cu mintea?

Toate teoriile şi speculaţiile cu privire la natura gândurilor pleacă de la premisa existenţei unui „gânditor“ intern, un homunculus invizibil care răspunde de acest set neîntrerupt de procese cu factori multipli, numit gândire.

Calculatoarele moderne studiază aceste fenomene şi se speră că ele, graţie unor programe extrem de complexe de inteligenţă artificială, le vor da de cap. Cu toate acestea, chiar şi în cel mai bun caz, acestea nu fac decât să imite anumite procese logice limitate. Procesele complexe şi multifaţetate ale întregii minţi sunt non-lineare şi, prin urmare, nu pot fi cuprinse în paradigma newtoniană. Acest lucru înseamnă că nu sunt potrivite computerizării.

Fragment din Ochiul Sinelui, de care nimic nu se poate ascunde – David R. Hawkins M.D., Ph.D.

de citit si