Vorbe de copil #lacapatulsoaptelor

— Nu pe aici, Valer! Trebuie să te întorci și să mergi înainte pe stradă până la intersecția cu fântâna arteziană, apoi s-o iei prima la dreapta.

Mașina se opri brusc. Valer se scuza din priviri. Mult. Inutil de mult. Pentru direcția greșită, pentru frâna bruscă, pentru că n-a întrebat mai devreme, pentru că a rupt liniștea și motive s-ar mai fi găsit. Era atât de atent cu tine, că ai fi zis că era plătit la scuză oferită.

[stop cadru–marea infinitului de Negru e luminată de o lumină albă și puternică din străfunduri, ca un reflector imens ce redă apa cristalină de sub Unu]

Bunicii îi oferiseră o educație riguroasă lui Valer. Ei îl crescuseră. Nu ieșea din cuvântul lor și știa să prețuiască o mână întinsă.

Părinții lui locuiau departe, în Statele Unite. Când era mic, mai primea uneori câte o felicitare de la mama și de la tata. De ziua lui, de ziua bunicilor, de Paști și de Crăciun. Cinci felicitări pe an și, uneori, câte o scrisoare. Bătrânii nu aveau bani să-i cumpere micului Valer un computer din pensia lor. Calculatoarele personale apăruseră de puțin timp, dar bătrânii nu-și permiteau nici să se gândească la ele, cu atât mai puțin să caute un târg bun. Știau doar că prețul lor avea prea multe zerouri pentru a mai citi cifra până la capăt.

În scrisori, părinții-l întrebau pe micuț ce mai face, dacă se descurcă la școală, uneori îi trimiteau bani, dar niciodată nu îi spuneau dacă aveau de gând să-l ducă și pe el acolo. Cu atât mai puțin motivul pentru care îl lăsaseră în grija bunicilor materni. Din acest motiv evitau să-l sune, o făceau doar de sărbători, și-atunci vorbeau puțin cu el. Se temeau să nu le pună „acea întrebare“ simplă: „de ce?“. Dincolo de asta, Valer vorbea cu ai lui de la telefonul vecinei lor, tanti Milica. Ea avea telefon și o pensie ceva mai răsărită. „Haide că te mai sunăm, Vali. Vorbim și altădată, să nu-i consumăm toate impulsurile doamnei Milica“. „Nu le consumați, că nu am sunat noi, voi ați sunat“. „Poate are de dat și ea un telefon, nu e frumos. Hai, te pup. Pa! Ai grijă cu școala aia!“.

Într-o după-masă, ascuns în holul de lângă bucătărie, Valer a auzit o conversație între Milica și bunica lui pe care nu a mai uitat-o nicicând. Bătrâna se apucase să-i dea detalii Milicăi despre relația băiatului cu părinții, iar când își auzise numele, Valer se ascunse pentru a auzi mai multe. „Îi e nu știu cum, Milico, s-o întrebe pe mă-sa de ce e el aici și ea acolo, dar vrea să știe. Suferă. “„Da’ de ce să-ntrebe lucruri din astea, bre? Astea-s vorbe de copil? E prea mic, nu înțelege. Ce, nu îi e bine cu voi? Are ce mânca, are ce-mbrăca. Lasă, că nouă ne era mai greu. După ce să faceți atâtea sacrificii pentru el!“. Era convins că auzise un „da, da“ șoptit al bunicii, ca răspuns, iar asta-i adusese lacrimile-n ochi. Obișnuia să-și spioneze bunicii din când în când, doar așa mai afla câte ceva despre el. Avea treaba asta, se simțea o povară și se temea că lor le era jenă să-i spună asta. O dată să fi auzit din gura lor ceva ce semăna cu ideea din capul lui și-ar fi fugit de acasă.

[play]

Fragment din partea a II-a, Mizanscena, din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea

La capătul şoaptelor #carteacudedicatie

În afara mașinii se petreceau atât de multe! La viteza de croazieră pe care o aveați, îți era îndeajuns să surprinzi în clișee mentale bucățele din viețile altora. Îți umpleai capul cu toate astea și zâmbeai amarnic. Dincolo de geam, lumea se întâmpla în fragmente de viață. O florăreasă care-și aranjează atent prețioasele plante, oameni fără culoare ce merg spre destinații fără sens, ori spre locuri care nu le spuneau nimic, tineri grăbiți să-și trăiască viața, un cuplu care se întâlnește la locul prestabilit afișând o bucurie devenită deja geamănă cu complezența. Acea complezență cu care întâmpini pe cineva despre care nu știi nimic. Cu fericirea și ușurința aceea de a nu ști nimic despre cineva sau ceva anume. Un bătrân îmbrăcat total neadecvat pentru o zi de vară, pierdut în gândurile lui găurite la capete, plimbându-se cu greutate și sprijinindu-se de o umbrelă făcută baston și legată fedeleș cu o ață dintr-un motiv doar de el știut, mizerie, multă mizerie, scăpătare umană, copaci, câțiva copii pe afară, babe discutând în contradictoriu cu câte o plasă pe jumătate goală-n mână, cerșetori cu ochii goi, câini maidanezi și mult praf.

fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea disponibil acum şi cu dedicaţie din partea autorului

https://www.edituracarteadaath.ro/dedicatie-la-capatul-soaptelor

#sprijinititineriiautoriromani