Apariția și aparența #lacapatulsoaptelor

Se ridică și porni, desculță. Își aranjă puțin părul cât traversă bucătăria, apoi deschise larg ușa de la intrare. În pragul ușii erai tu, Daniel. Stând în picioare. Aveai o alură răvășită care-i produse femeii o senzație instantanee de panică. Purtai un hanorac gri cu glugă, blugi și ochelari fumurii. Nu era stilul tău.
Apariția și aparența ta vorbeau pentru tine.
Ţi-ai dat ochelarii jos cu un gest de nepăsare, ca și când ți-ai fi dezvăluit o rană vindecată de după un bandaj vechi. Fără grabă, de parcă timpul ți-era subaltern. Tatiana urmări cu atenție gestul tău lent, privindu-ţi fiecare mișcare până la întâlnirea cu ochii… până ce observă cât de ciudat arătau în acea zi. Ca și când ar fi fost acoperiți cu o pojghiță albă, semitransparentă, care indusese irisului o culoare spălăcită de albastru. La prima vedere a acelor ochi, un curent electric o petrecu din cap până-n picioare, așa că se dădu un pas în spate. Rămase debusolată preț de câteva clipe și aproape că nu mai înțelegea pe cine avea în față și când se întâmplau toate acestea. Ochii tăi de acel albastru o repurtau în trecutul din care abia ce-și găsise ieșirea. Erai tu sau el? N-ar fi putut spune.
Imediat ce se dezlipise de privirea ta, își reveni brusc, de parcă s-ar fi rupt o vrajă. Îți dădu drumul în casă, iar tu intrai la fel de tăcut precum te-ai prezentat în fața ei.
— Dă-mi ceva de băut! i-ai zis aproape poruncitor după ce te-ai așezat la masă neinvitat.
În cameră se lăsă tăcerea pentru câteva clipe. Tatiana încerca senzația unui leșin, mintea ei nu făcea față celor văzute. Răvășită, îți răspunse că nu are mai nimic alcoolic de băut, dar că îți oferă cu mare drag un pahar cu apă. Ai început să râzi zgomotos, aproape familiar ei, făcând-o să se mire și mai mult de prezența ta acolo așa.
— Scuză-mă, sunt total nepregătită, încercă ea să se motiveze, dar n-aveam de unde să știu că vii, Daniel, nu mi-ai spus nimic și… Nu sunt eu mare băutoare, dar… na, dacă vrei, merg până la magazinul din colț și-ți iau ceva. Ce vrei să bei?
— Lasă asta, i-ai răspuns pe o voce stranie, ușor răgușită. Rezolv eu cu băutura. Fă bine și scoate hainele pe care voiai să le dai, ai ordonat accentuând ultimul cuvânt.
Tatiana voia să scape de tine cât mai repede. Îi era destul de clar că erai deja beat și că, într-un fel sau altul, ajunseseși la ea numai ca s-o necăjești, cine știe de ce. Prezența ta o stingherea. Te purtai bizar și totul culmina cu faptul că puteai să mergi. „Poate că operația chiar reușise“, gândi. „Poate de-asta a băut,
de fericire“.
Porni, nervoasă, spre șifonierul din dormitor și-l deschise smucind ușile. Tabloul lui Răzvan, acum de dimensiunea unei fotografii, alunecă de pe polița de jos a șifonierului, pe podea. Tatiana îl ridică cu grijă și se uită la cel din spatele sticlei. Răzvan, bărbatul puternic, cu ochii mari, de copil, și cu zâmbetul larg și
sincer. Cel de care se îndrăgostise cu ani în urmă.
De undeva din bucătărie începură să se audă acordurile melodiei lui Nat King Cole, „Nature Boy“.

Femeia se întoarse cu fața spre bucătărie doar pentru a te găsi privind-o din pragul camerei. „Aceiași ochi“ își zise. „Ochi fără de chip… “. Un oftat lung țâșni din ea. Melodia ce răsuna din bucătărie trecu rapid peste partea instrumentală și se opri la două versuri care se repetau obsesiv, de parcă s-ar fi defectat aparatul
sau acel ceva ce reda cântecul în acele momente.
«The greatest thing you’ll ever learn, is just to love and be loved in return. »
— Lui Răzvan în plăcea mult acea melodie, Daniel, spuse ea, cu cea mai mare nostalgie-n glas. O asculta din când în când. Știi, îi plăcea să redescopere plăceri pe care le dădea uitării intenționat. Adică, dacă-i plăcea o melodie, se bucura de ea, şi-apoi renunţa s-o mai asculte. Nu voia s-o „uzeze“, să piardă plăcerea pe care i-o oferea.
Tăceai, nedorind să-i distrugi emoţia pe care o citeai pe faţa ei. Şi vocea i se schimbase, devenise mai blândă.
— De ce ai venit la mine? schimbă ea subiectul, brusc, păstrând același ton melancolic pe care povestise înainte.
Spera să-i răspunzi că veniseși pentru a te bucura de ea ca de un fruct. Ca de acea melodie care suna obsesiv de undeva. Spera să-și termine cu tine plăcerea începută de imaginea lui Live. Era dornică, și-n mintea ei se contura o continuare a propriei plăceri cu un alt erou-obiect.

fragment din romanul La capătul șoaptelor – Mihai Cotea

Povestiri de pe Pământ #danielamarin

Ameţise de când se tot rotea în jurul planetei în devenire, deşi, era minunat. Să zbori, să pluteşti, să te iei la întrecere cu alte spirite care îşi făceau şi ele treaba lor… să vezi cum se prefăcea energia în materie, cum se intersectau razele a două spirite acolo, jos, pe planetă şi ce minunate culori se năşteau din fuziunea asta… Doar acolo îşi puteau vedea adevărata frumuseţe, îşi puteau vedea puterea creatoare. Planeta era ca un fel de oglindă pentru ele, spiritele creatoare.

Pentru ea era mai mult ca o joacă. Nu că ar fi luat în joacă importanta treabă pe care o avea de făcut. Nicidecum! Însă impregnarea aceasta cu informaţiile care picau precum fulgii, era foarte distractivă. Poate şi din cauza planetei, care avea ea un fel de-a fi, aşa, jucăuş. Năştea tot felul de lucruri frumoase, vesele şi strălucitoare. De pildă, trecuse pe deasupra unei ridicături mai mari şi când a privit în urmă, a văzut cum natura transformase picăturile de rouă în cristale. Şi-atât de frumoase străluceau sub lumina albăstruie a rotirii lor, că parcă-parcă ar fi vrut să coboare mai mult, să vadă mai deaproape. Dar asta nu era posibil.

Un alt spirit o ajunse din urmă. Întoarse capul şi-l privi. Zâmbetul o traversă schimbându-i lumina. Şi el se lumina altfel şi-i zâmbi la rândul său, aşa, copilăreşte. Şi uite-i cum porniră la întrecere! Când ea îl depăşea, când el prindea viteză şi o lăsa în urmă. Până la urmă, încetiniră cursa şi văzând ce lăsaseră în urma lor, adică o uriaşă perdea de steluţe, râseră ca doi copii, sperând că n-au făcut o prostioară.

Au rămas cu acel râs pentru că-n câteva clipe, semnalul de întoarcere îi desprinse din hora planetei.

După ceva vreme, când procesul construcţiei era deja încheiat, se întorsese pe aceeaşi planetă, de data aceasta cu Iubirea. Acum avea un corp diafan, compus din lumină. Trebuia să păşească pe scoarţa planetei, să însămânţeze Iubirea. Paşii ei ancorau seminţele ce-aveau să fie hrănite de miezul planetei. Asta nu mai era treaba ei. Ea trebuia doar să călătorească. Câte senzaţii noi pe solul acesta dur, câte minunăţii se născuseră deja şi ce culori!… Nu mai văzuse nicăieri asemenea culori. Era clar că miezul planetei era un soare artist.

Curând, în jurul ei apărură câteva corpuri, asemănătoare şi totuşi diferite. Printre ele, se afla şi el. Era cât pe-aci să nu-l recunoască. Avea un corp greu, îmbrăcat în tot felul de metale. Împreună cu ceilalţi câţiva asemenea lui, alcătuiau un fel de grup de călăuzire şi protecţie pentru ea. Aşa gândise. Apoi înţelese că urmau s-o însoţească oriunde, s-o sprijine, s-o vegheze, să o protejeze sau poate doar să se salveze. Căutau lumina, căutau să revină la corpurile de lumină. Important era că-l revedea.

Era schimbat. Nu mai era vesel, nici pus pe şotii, parcă îşi pierduse lumina esenţei sale. Atunci băgă de seamă că lumina din corpurile lor era cât o flăcăruie, mică, atât cât să menţină viaţa. O tristeţe gri le îngreuna corpurile şi chiar păşeau greu, lăsând urme în spatele paşilor lor spre deosebire de ea, care de-abia atingea pământul.

La început nu înţelesese ce era acea suferinţă, înţelegea doar că este, dar n-o putea simţi. Treptat, a înţeles că planeta era locuită de oameni ca aceştia. Iar oamenii se iubeau diferit. De asta suferea el, pentru că ea nu avea un corp ca al lor, suferea pentru că-şi dorea s-o iubească, s-o poată iubi omeneşte. Era atât de impresionată de suferinţa lui, de căutarea acelei iubiri, de profunda dorinţă de-a împărtăşi cu ea zâmbetul.

I-a promis că se vor întâlni din nou, chiar şi de va fi la sfârşitul timpurilor, dar se vor întâlni. Şi-atunci se vor iubi.

[…]

xxx

În clipa în care a privit în ochii lui, a revăzut totul.

Promisiunea, trecutul, viitorul, numai prezentul şi-ar fi dorit să nu-l vadă. De ce să-l vadă, de ce să nu-l trăiască şi atât?

Atât.

Fragment din Povestiri de pe Pământ , din volumul cu acelaşi titlu de Daniela Marin

Supraveghetorii

— De-ar şti omul câtă putere au gândurile lui, s-ar speria!

— Şi după ce s-ar speria, poate ar începe să fie şi atent. Dar oamenii refuză să-şi recunoască puterea. Refuză să-şi asume responsabilitatea la nivel individual dar şi, sau mai ales, colectiv. Refuză să-şi vadă gândurile proiectate şi manifestate în realitatea cotidiană, mai exact să şi le recunoască. Parcă nu sunt capabili să conecteze lucrurile între ele, să priceapă mecanismul cuvintelor creatoare de realitate, dinamica undelor în lumea lor. Nu pot pricepe însăşi alcătuirea realităţii lor.

— Până nu i se arată direct, până nu are o dovadă clară, fizică, palpabilă, omul tot nu crede! Aşa funcţionează mintea asta computeristă. Albă sau neagră, zero sau unu. Chiar şi dacă i se arată, dacă suferă cineva lângă el, dacă-l vede cum se scurge din picioare în faţa lui, şi degeaba. Oamenii nu văd că ar exista vreo legătură între gândurile ascunse, încărcate de ură şi furie şi reacţia din imediata lor apropiere… De-asta nu pot înţelege cum se fac ei toţi „vinovaţi“ de ororile lumii lor.

— Asta până nu-i umple vinovăţia pe dinăuntru. C-atunci trebuie să bubuie cu ea în afară! N-o mai pot conţine, aşa că o varsă-n afara lor. Să vezi atunci cum le merge mintea să caute alţi vinovaţi. Să vezi atunci ce de noi cuvinte aruncă-n viitor fără nicio grijă. Orice şi oricine e potrivit să joace rolul de vinovat. Om, animal, situaţie, gând, dar mai ales dumnezeu sau soarta…

— Dar chiar, că mi-am amintit acum să te-ntreb, s-au mai făcut îmbunătăţiri la sistemul emoţiilor sau tot aşa pornesc toate, din acelaşi punct?

— Tot aşa! Şi instinctul criminal şi iubirea. Numai dacă s-ar devoala totul, atunci poate c-ar putea pricepe şi ei şi s-ar reseta de la sine, fără să mai muncim noi.

— Dar dacă şi-ar recunoaşte rolul de pixel pe ecranul realităţii lor?

— Să nu cumva să-i spui că-i doar un pixel că e capabil să-ţi explodeze-n faţă! La cât de măreţi cred ei că sunt…

— Ei, da’ acum să fim corecţi şi să recunoaştem că li s-a şi impus să creadă toate astea! Mie chiar mi-e milă de ei câteodată.

— Da, şi mie, doar câteodată. Pentru că altfel, când mă gândesc la câte exemple au avut, de câte ori n-au avut ocazia de-a înţelege… Câte dovezi n-au avut… Dar aşa vor ei, să rămână orbi pentru că sunt naivi, într-adevăr.

— Ştii că în ultima perioadă clienţii mei au început să ia hotărâri mai puţin obişnuite? Da, am fost plăcut surprins de câţiva. A crescut inteligenţa şi s-a descătuşat creativitatea. Chiar m-au stârnit cu noutăţile astea şi mi-a plăcut să le creez şi eu nişte provocări în noile lor scenarii. Mai ales celor care credeau că gata, s-au trezit, au găsit adevărul… Amuzant.

— Ţi s-a întâmplat vreodată să fii descoperit? Să te vadă vreun client?

— Nu!

— Mie da!

— Ei, nu mai spune! Serios?… Şi ce-ai făcut?

— Ce să fac, întâi m-am prefăcut că n-o văd. Era o ea. Şi-apoi i-am spus că dacă a ajuns până aici, atunci ar putea să facă şi ea ceea ce fac eu.

— Şi cum a reacţionat?

— După o străfulgerare de revoltă, s-a calmat şi mi-a spus cu dispreţ că nu-i trebuie aşa ceva. Apoi au apărut şefii şi-au luat-o de lângă mine. Dar a apucat să vadă, oricum. Şi să înţeleagă, cu siguranţă. Ştiu asta.

— Asta da experienţă! Şi şefii, ce-au zis? Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Nu te-au certat pe tine?

— Nu.

— Înseamnă că nu era treaba ta. Nu era clienta ta?

— Nu. Asta e, că nu era clienta mea, dar o vedeam în panou, că era în conexiune cu câţiva dintre clienţii mei. Observasem eu că le tot dădea idei, că mişuna de colo-colo, dar nefiind client direct, n-aveam timp să o urmăresc şi pe ea.

— Păi, şi ce s-a-ntâmplat mai departe? Au lăsat-o în continuare în sistem?

— Da. Nu ştiu prea multe, dar este cu siguranţă în sistem. Ce-i drept, clienţii mei s-au desprins parţial din legăturile cu ea. Destul de abrupt s-a petrecut asta, aşa că bănuiesc că a intervenit un supra-supraveghetor.

— Ce chestie! Eu până acum n-am auzit de-aşa ceva. Ce noroc ai avut!

— Te-ai molipsit de la pământeni şi tu! Hahaha… Asta cu norocul e de la ei. Nu râd de tine, că şi eu… câte-am preluat!…

— Adevărat grăieşti! Dacă mai rămân mult pe postul ăsta parcă văd că mă fac om şi cine ştie, poate nimeresc pe panoul tău!

— Hahaha…

— Nu râde că nu zic eu chiar degeaba! Ştii, aş vrea să-ţi spun ceva. Simt nevoia să mărturisesc chestia asta, chiar dacă poate este evident, că se ştie deja. Că altfel nu-mi dădeau ei concediul ăsta acum, când fierbe omenirea. Ştii, e posibil să mă trimită pe Pământ.

— Ei?!!!…. Cum aşa? De ce?

— M-am trezit aşa, deodată, că am emoţii. Îţi dai seama că la-nceput nu ştiam ce se petrecea în mine, dar am început să-nţeleg când am observat modificări şi la o parte din clienţii mei.

— Şi cum e? Te doare ceva?

— Nu, adică la început nu simţeam. Nu ştiu dacă pot explica. Asta e, că e foarte dificil de explicat. Probabil că asta este şi cauza pentru care nu s-a rezolvat încă problema separării forţelor din corpul uman. E ceva dincolo de logică, dincolo de program. Interferează ceva ciudat, care nu poate fi izolat.

— Dar poate vom ajunge cu toţii să mergem pe Pământ. Cine ştie, poate chiar este o experienţă de folos.

— Atâta doar, că trebuie să reuşeşti să te şi întorci. Asta e cel mai greu.

— Dar e frumos pe Pământ! Poate o să-ţi placă şi nici n-ai să mai vrei să te întorci aici. Tu nu te-ai săturat de munca asta?

— Ba, m-am cam săturat.

— Păi, vezi! Acum ai ocazia să experientizezi altceva. Aici ai cam făcut de toate.

— Dar cine ştie cine-mi va fi controlor! Numai la asta mă gândesc. Ce supraveghetor o să am, cum o să mă testeze, cum o să încerce să scoată de la mine tot ce pot… Până de curând, nu-mi puneam problema asta. Tu-ţi dai seama ce le facem noi oamenilor?… Şi-acum, acum îmi vine mie rândul să fiu om, să trec prin aceleaşi experienţe…

— Ei, hai! Nu te gândi aşa, nu vezi că deja îţi programezi singur experienţa? Te simţi vinovat pentru ceva?

— Asta e! Ai dreptate. M-am molipsit de vinovăţie. Şefii noştri ar trebui să ştie că dacă ne lasă prea mult în serviciul ăsta ne-am putea molipsi, nu?… Poate asta şi urmăresc. Mai ales cu cei vechi, aşa ca noi…

— S-ar putea. Dar gândeşte-te, la câtă experienţă am adunat, poate trebuie exprimată, manifestată şi pe Pământ. Până la urmă, trebuie să crească şi oamenii. Cum să crească dacă nu li se oferă ajutorul? Uite, dacă te duci pe Pământ, să-ncerci să faci chestia asta, să împărtăşeşti adevărul despre puterea cuvântului, despre forţele gândului, despre proiecţia realităţii, despre energie… Aşa îţi vei ajuta cu siguranţă şi clienţii.

— Care nu-mi vor mai fi clienţi.

— Poate-ţi vor fi prieteni sau rude…

— Poate.

— Hai, că e interesant!

— Dacă eşti aşa entuziasmat, nu vrei să vii şi tu cu mine? Măcar să am şi eu pe cineva pe lumea aia.

— Păi, cine ştie, poate mă vor trimite şi pe mine. Că de cerut singur, nu prea-mi vine să cer. Şi-apoi, sunt foarte prins în studiul ăsta pentru schimbarea matricei. Cum s-a alterat mult din fiziologia corpului, şi chimic, şi electric, e o-ntreagă nebunie. Iar noi trebuie să ne adaptăm mereu cercetările în funcţie de schimbările astea. Sunt mecanisme care pur şi simplu nu mai sunt active, altele formate recent care interferează nefericit cu matricea. Dar dacă te duci tu, poate vei reuşi să schimbi… Chiar aşa! Uite că la tine nu ne-am gândit. Am mai trimis pe cineva din departamentul nostru, dar încă n-a reuşit nimic. Încă este ameţit de lume, nu se poate conecta cu noi. Dar tu ai experienţă, tu vei putea să te reconectezi destul de uşor. Îţi dai seama că dacă reuşim, dăm mare petrecere! Şi de când n-am mai avut noi o petrecere…

— Voi o să petreceţi aici, şi eu?

— Şi tu! Hai, o să vezi, o să fie bine!

Din volumul “Povestiri de pe Pământ” de Daniela Marin