Pagina 107- La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Bătrâna se apropie de cele două și se opri la mijlocul scaunelor pe care erau așezate femeile, apoi se aplecă peste ele, cu tot trunchiul. Atât Irina cât și Elena se dădură la o parte, pe cât putură, care încotro. Veronica întinse mâinile spre canapeaua din spatele scaunelor.

— Aici! Aici va sta găina.

În acel moment v-ați făcut apariția în casă tu și Valer. Le privirăți pentru câteva momente, suficient timp cât să-I atragă atenția Veronicăi toată liniștea care se lăsase în cameră dintr-odată. De cum te văzu, bătrâna se întoarse cu fața spre tine. Zâmbi larg și te așeză pe cel de-al treilea scaun din fața canapelei.

— Așteptăm o găină… îndrugă Elena pe-un ton ușor ironic, privindu-te-n ochi.

— Și-am apărut eu? i-ai răspuns, prinzând ironia din zbor.

Elena răspunse printr-un zâmbet, iar în acel moment apăru și Mălina din spatele tău, cu o lingură de lemn unsă cu ceva la capăt.

— No, haidați la tocană!

— Iar? te-ai răsucit cu tot corpul spre ea, făcând ochii mari. De câteva zile tot tocană ne dai să mâncăm, Mălina. Ai gătit-o într-o oală fără fund?

— D-api, ce să fac? Îi ultima șarjă. Haidați, că se răcește! Nu mai stați!

Elena se ridică și dădu să pornească spre bucătărie, dar nu te slăbea din priviri, așteptând să vadă dacă dorești s-o însoțești.

Irina o ajută pe Veronica să se ridice, dar pe când voia să pornească cu ea în direcția bucătăriei, locul în care se servea mâncarea în acea zi, ca niciodată, tu o ai făcut-o atentă dându-i de înțeles că ai dori să vorbești ceva cu ea. În acel moment, Irina o rugă pe Mălina să o ia pe bătrână, iar voi doi v-ați retras în birou. Elena rămase câteva momente cu privirea spre ușa biroului, părând că nu știe încotro să pornească.

La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Impresii din Grădină: Teodora Isdrailă şi Mihai Cotea

Am ajuns la cel de-al treilea episod al serialului “Un exerciţiu de coerenţă”. Pe cel de-al doilea episod, dedicat Teodorei Isdrailă, îl puteţi vedea în primul video. Teodora şi-a transmis o parte din impresiile sale în contul Instagram.

@vocea.din.carti

Al treilea episod conţine cel de-al doilea text din calupul de fragmente trimis actorilor de la Sibiu, prinşi şi ei în acest exerciţiu de coerenţă.  Fragmentele din romanul “La capătul şoaptelor” au fost citite de actorul Dumitru Stegărescu.

Cât despre impresiile autorului, şi le-a exprimat deja în blogul său din care extrag un singur fragment, restul poate fi citit accesând link-ul din spatele cuvintelor “blogul său”::

“Spuneam în postarea anterioară că nu am mai avut niciodată o lansare (așa cum scrie la carte) la Sibiu, orașul meu natal. Ceea ce nu-mi închipuiam era că prima lansare de la Sibiu le va eclipsa pe toate celelalte la un loc. Nu vreau să fiu nedrept, sigur că fiecare loc a avut parte de propria sa emoție, de doza de bucurie, a însemnat ceva, comparațiile nu-și au locul, dar un asemenea dar, rar mi-a fost dat să primesc.”

Serialul continuă!

Şoferul #lacapatulsoaptelor

Valer nu păstrase nicio amintire plăcută de la ședințele de  terapie din cabinetul psihologului liceului. Încolţit de frici și de îndoieli, Valer prezenta toate simptomele unui adolescent rebel tipic. După ce bunică-sa îl dezamăgise în ziua aceea când o spionase, Valer se schimbase tot mai tare. Abia făcea cunoștință cu adolescența, era tot mai furios, refuza să mai vorbească cu părinții, de intrat în casa Milicăi nici nu se punea problema, iar la toate acele ieșiri oferea un singur răspuns: tăcerea. Pe-atunci era prea mândru ca să recunoască ce probleme are. Una peste alta, știindu-l sărac și crescut de bunici, unii băieți de la liceu începuseră să râdă de el. Dar Valer nu mai băga capul în pământ, ca altădată. Le dădea ce merita, cel puțin așa credea. Se încăiera cu ei până se sleia de putere… de durere.

Din cauza îndesirii acestor episoade, directorul școlii l-a constrâns pe tânăr să facă psihoterapie la cabinetul liceului. Dar nu ăsta a fost ghinionul lui, ci întâlnirea nefastă cu un psiholog fără vocație. Venit de la sat, domnul Bega era dezinteresat de problemele reale ale adolescenților din liceu. Îl interesa mai tare cum aveau să-i ajungă banii pentru chiria la garsoniera în care se mutase și… cum să scape de senzația aia de foame, care-l urmărise până la oraș.

Domnul Bega îl îneca pe Valer în indicații și banalități, aproape de fiecare dată când se vedeau. Tânărul devenise exasperat. Părea că omul acela, în loc să-i îngrijească rănile lăuntrice, le scărmăna și mai tare. Apăsa pe ele. Era brutal. Îl constrângea să le vadă supurând, sângerând, să le descrie încontinuu și să-i ofere numai leacuri amare. Când Valer refuza să colaboreze cu doctorul, acesta țâțâia scurt și-i spunea „Așa nu o să ajungi departe. Trebuie să mă ajuți“.

Îl duceau la disperare acele cuvinte. „Cine pe cine ajută?“, se întreba. Într-o bună zi, Valer nu s-a mai putut abține și-a răbufnit chiar în cabinetul doctorului Bega: „Dacă io am venit să v-ajut, apăi mai bine-mi văd de drum, că nu-s doctor“. Dintr-o mișcare, i-a împrăştiat pe jos un teanc de dosare așezate pe birou, apoi a ieșit furtunos, lăsând ușa deschisă după el. În ziua aceea și-a jurat să nu mai calce pragul niciunui cabinet de psihologie. Nu ca pacient. „Ăștia vorbesc în prostie și nu zic nimic“, credea Valer.

Drumul lui căpăta alte culori. După zece clase, renunța la studii și fugea de acasă. Pentru a supraviețui singur, s-a angajat la o spălătorie de mașini. Patronul îl lăsa să doarmă într-o cămăruță a generoasei clădiri. Oficial, cămăruța servea drept magazie. Pentru că voise într-atât de mult să fie singur, Valer a acceptat oferta patronului.

După o iarnă petrecută în acea cameră neîncălzită, dormind pe-o saltea veche, învelit cu două pături și mâncând mai mult conserve, s-a întors acasă, spășit. Bunicul lui nu trecuse de acea iarnă. Îl înmormântaseră și, pentru că Valer nu lăsase vorbă unde plecase, a primit vestea amară de la bunică abia la întoarcere. Era slăbită și îndurerată. Avea nevoie de el mai mult ca oricând, așa că Valer a renunțat la locul de muncă de la spălătorie și cu mare parte din ceea ce câștigase a cheltuit pe mâncare mai bună, pe unele mici răsfățuri pe care nu și le permiteau prea des.

Într-o zi, nu după mult timp de la întoarcerea acasă, Valer a dat peste anunțul din ziar al firmei tale de consultanță IT. Aveați nevoie de un zugrav pentru un sediu nou pe care trebuia să-l deschideți. Deși asociații te sfătuiseră să te bazezi pe serviciile unei firme de reamenajări interioare, ai preferat să cauți un om care să dea culoare acelui spațiu „Vreau să ajut un om, nu o firmă“. Era o idee ce-ți venise spontan și pe care-i urmat-o fără să te gândești prea mult. Aveai alocat un buget îndeajuns de generos pentru aranjarea noului sediu, chiar și dacă ideea ta s-ar fi dovedit una nefericită. Ceva îți spunea că totul va fi bine și așa fusese. Valer se achitase onorabil de sarcină. Îl învățase meserie un zugrav bătrân, prieten cu bunicul său. Îi arătase cum să se descurce bine cu trafaletul și-i explicase tot ce implica zugrăvirea unei camere. Valer avea 14 ani în acea vară în care bunicii îl chemaseră pe nea Nelu să le mai „învioreze nițel pereții ăștia care numai oftează“. A început chiar cu camera lui.

Pe când Valer lucra la noul sediu, treceai în fiecare zi pe-acolo ca să vezi cum se descurcă, dar mai ales ca să discutați. Îţi dădea impresia unui om cinstit şi ţi-a plăcut din primul moment. Într-una din vizitele tale, Valer și-a deschis sufletul și ți-a spus toată povestea lui. Te-a emoționat peste cuvinte. Te simțeai prost că nu-i puteai spune decât „îmi pare rău“ și simțeai că vrei să-l ajuți, dar încă nu știai cum. Până-n ziua în care i-ai propus: „Ai vrea să faci școala de șoferi?“.

Fragment din partea a II-a, Mizanscena din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea

Featured image from Pixabay