Djinnul #lacapatulsoaptelor

Imediat după căsătoria cu magnatul gazelor de șist, un personaj libertin care deviase de la cale, fata alesese să se alăture concepției lui despre lume. O viziune mult mai relaxată care îmbrățișa idei și practici deloc bine văzute de musulmani până atunci.

Privind acea Prezență, în mintea ei apăru un cuvânt cu care o asocie de îndată – djinn. Djinnii aveau, în limba arabă, semnificația de ceea ce este ascuns, fiind considerați entități intermediare cu acțiune ambivalentă – când bună, când rea. Djinn mai semnifica și întunericul nopții, adâncul lucrurilor sau inspirația poetică, tradiția islamică având un parcurs lung în acest domeniu. Un echivalent al acestor djinni în credinţa populară românească se plia pe povestea Zburătorului.

Ishik mai știa și că un djinn are capacitatea de a poseda corpuri. Cu acestea în minte, femeia luă, iar, o gură mare de aer și se apropie de Cel Din Fața Ei. Toată tărășenia aia începea că devină personală din momentul în care acel djinn, așa cum îl vedea ea, își exprimase, cumva, dorința de a o avea.

— Ce vrei de la mine? N-am venit pentru tine, articulă cu greu.

Bărbatul făcu doi pași, apoi se opri. Își mișcă capul și-ncercă să o privească în ochi, dar ea își feri privirea.

Se temea de privirea unui djinn.

Se temea că-i va răpi sufletul.

— Te voi găsi prin albastrul sufletului și-ți voi reda libertatea prin mine. Va fi să fii a mea.

Corpul bărbatului căzu, inert, la pământ.

După câteva clipe, ai reușit să te miști. Trupul îți căzuse pe-o parte și te temeai să-ți ridici capul. Locul acela al operației, de care avuseseră grijă toți atâta timp, îți crease un fel de sensibilitate și-o îngrijorare exacerbată, pe care o purtai cu sfințenie.

Nu voiai să-ți miști capul din frica de a nu strica ceva ce ținea de transplant (poate, totuși, aveai să mergi într-o zi).

Teama-ți suprima curiozitatea.

O căutai pe femeie cu ajutorul ochilor. Ai dat cu privirea de vârful unui balerin negru undeva la doi metri de tine și-ai început să te agiți, presupunând că era al ei.

— Ajută-mă! Te rog să mă ajuți! ai șoptit.

Era prea târziu. Femeia rămăsese înmărmurită de ultimele vorbe ale djinnului. Nu mai avea curajul să se apropie. Își luă în grabă geanta de pe scaun, se întoarse în direcția ta și mai apucă să strige doar: „Ai grijă! Nu e ceea ce pare!“, apoi o rupse la fugă.

Ajunsă jos, Ishik intră-n mașină, aproape-și smulse vălul roșu pe care-l purta, vârându-l în poșeta de unde scosese un altul, alb cu paiete. Se simțea necurată ori de câte ori purta acel văl roșu, dar, uneori, ceva din ea o îndemna să-l poarte, iar ea nu putea decât să se conformeze.

Se aranjă în oglinda de la plafon și căută să se mai calmeze un pic.

La scurt timp, porni mașina și demară în trombă.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Frica de necunoscut #lacapatulsoaptelor

În camera ta, locurile fuseseră ocupate strategic. Ishik intrase pe terenul tău drept o inamică, astfel că stătea pe scaunul cel mai apropiat de ușă, cel de la măsuța mică de furnir. Așezat în vârful patului, îmbrăcat în tricoul tău de bumbac, refuzai s-o eliberezi din priviri.

[stop cadru – zidurile eterice din jurul Unuia dezvăluie o călătorie în viteză prin Univers]

Pe mulți din cei necunoscuți nouă îi privim, la început, ca pe niște inamici. Poate din vremurile în care toți ceilalți făceau parte din tabăra adversă și ne creau indispoziții prin simpla lor prezență. Poate dintr-un soi de teritorialitate dusă la limită sau din teama de necunoscut, ori din cine știe ce altă fobie moștenită și fabricată de-a lungul timpului. Suntem maeștri la găsit scuze. Nu-ți amintește asta de o scenă din „Odiseea spațială“, Daniel? Da, cea cu maimuțele. Străinul va reprezenta, întotdeauna, „cel ce nu sunt eu, cel neînțeles și de neînțeles“. Ne temem de străini și zâmbim ca-n fața unui câine mare care se apropie de noi cu rapiditate, fără a-și manifesta vreo intenție clară. Zâmbim ca să-l îmbunăm?! Poate nu va mușca (De ce ar trebui s-o facă? De ce ne gândim la asta prima dată?). Așa s-a născut ospitalitatea, prin intermediul bunăvoinței și a zâmbetului. Din frică.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea

Cutiuța #Lacapatulsoaptelor

Tânăra Tatiana privea uimită tot ce putea distinge în acel loc. Puțin mai departe de ea, o siluetă își făcea loc alene prin perdeaua de fum. Trecea pe la fiecare masă și făcea niște semne stranii pe care le repetase și când ajunsese la masa lor. Era o femeie, descoperise Tatiana uimită, o femeie care mergea printre mese ca hipnotizată. Se uita în gol, își ținea brațele pe jumătate îndoite și își freca degetele rapid de parcă ar fi presărat ceva din ele. „E nebuna care se aciuează pe-aici mereu. Oamenii locului îi spun Lica, nu mă întreba de ce. Să nu te sperii, e inofensivă, dar fii atentă la ce-ți spune, dacă va vorbi cu tine“, îi zisese Katrina fetei după ce se întoarse cu băuturile.

Lica se oprise în dreptul Tatianei abia după ce dăduse două ture întregi ale barului. Fumul se mai disipase. Pe scena din celălalt capăt al camerei erau trei artiști cărunți, cu părul până la brâu, îmbrăcați în niște cămășoaie albe, lungi până la călcâie. Cântau la gusli8. Captivată de melodia lor, Tatiana nu observase când se apropiase bătrâna de ea. După ce-a observat-o, de emoție, s-a ridicat de pe scaun, ca la şcoală. Katrina nu-i dădea atenție bătrânei care, de cum ajunsese la fată, coborâse la nivelul ei. O privea drept în ochi. Părul ei roșcat și rar dezvăluia zone de piele închisă la culoare, poate sânge uscat, dar nu asta o fascinase pe Tatiana. Nici ia murdară de pe bătrână sau fusta aia maro cu tivul ce-i atârna până aproape de pământ, ci ochii. Ochii ei aveau ceva ce hipnotiza. În locul pupilelor din mijlocul irisurilor ei verzi, Lica avea o luminiță, ca de sidef. „Tu știi unde-i nordul, fetiță?“, a întrebat-o Lica de cum i-a captat atenția. Tatiana înțepenise, nu mai scotea un cuvânt. „Acolo trebuie să ajungi, dar nu te grăbi, mai e timp“, continuase bătrâna. Lângă ea, Katrina își vedea de consumația ei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum bătrâna nici nu era acolo.

După ce se căută bine de tot în toate buzunarele, de undeva din spatele fustei Lica a scos o cutiuță aurie de metal și i-a pus-o Tatianei în palmă. „Ia-o, e a ta, nu a mea. Du-o acolo unde trebuie s-ajungă, bine?“, i-a zis zâmbind. În gură nu mai avea niciun dinte. Tatiana încuviințase și prinsese cutia cu ambele mâini. Avea un parfum discret pe care nu-l cunoștea pe-atunci. Era o aromă de mosc.

Înainte să plece de la masa lor, Lica a rugat-o pe Tatiana să aibă mare grijă de cutiuță pentru că în ea ar fi stat oameni, cândva. Obiectul acela aurit ar fi făcut parte din unele ritualuri de „aprindere a focului vieții“. Ritualurile fuseseră practicate de o lojă din secolul al nouăsprezecelea. Tatiana nu reținuse numele lojei. În schimb, „lojă“ îi rima cu „ojă“, iar asta nu i s-a mai șters din minte nicicând. Pentru ea, oja rămăsese mereu doar roșie. Ca o floare de mac.

8 gusli [гусли], instrument vechi rusesc. Poate fi văzut pe manuscrise din sec. 14, ceea ce înseamnă că a existat în tradiția poporului rus chiar mai devreme. Se cântă ținându-se pe genunchi prin ciupirea sau lovirea coardelor.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea