Memoria asociativă #whatthebleepdoweknow

O regulă fundamentală a neuroştiinţei e aceea că celulele nervoase care se activează împreună, se şi interconectează. Dacă la un moment dat faceţi ceva, o colecţie liberă de neuroni va forma ca răspuns o reţea, dar dacă nu repetaţi comportamentul respectiv, în creier nu va rămâne vreo urmă. Atunci când un anumit comportament e practicat însă mereu şi mereu, respectivele celule nervoase dezvoltă o conexiune din ce în ce mai puternică, venindu-le din ce în ce mai uşor să acţioneze acea reţea.

Dacă veţi continua la nesfârşit să apăsaţi pe butonul de repetare din reţelele neurale, acele obiceiuri vor deveni din ce în ce mai interconectate în creier – deci mai greu de schimbat. Pe măsură ce o conexiune e folosită mereu şi mereu, ea devine mai puternică şi mai stabilă, precum se întâmplă atunci când umblând mereu prin acelaşi loc, veţi da naştere unei poteci bătătorite prin iarbă. Acest lucru poate fi avantajos, caz în care e numit învăţare, dar poate, de asemenea, să conducă la dificultatea schimbării unui model comportamental nedorit.

Din fericire e valabil şi reversul medaliei: celulele nervoase care nu se mai activează împreună, renunţă şi la a se mai interconecta. Ele îşi pierd relaţia pe termen lung. De fiecare dată când întrerupem procesul mental sau fizic obişnuit reflectat într-o relaţie neurală, celulele nervoase şi grupurile de celule ce sunt conectate una cu cealaltă încep să înceteze relaţia. Dr.Dispenza compară aceasta cu o experienţă pe care cei mai mulţi dintre noi am trăit-o. La terminarea liceului şi despărţirea de colegii de cameră cu care aţi împărţit atât de multe, vă promiteţi să schimbaţi scrisori cel puţin o dată pe lună pentru a vă păstra prietenia şi a şti cât mai multe unul despre celălalt. Cu trecerea timpului, începeţi să vă trimiteţi doar ilustrate de Crăciun, iar relaţia voastră slăbeşte şi păleşte.

Acest efect este o reflectare exactă a ceea ce se întâmplă în interiorul creierului. Pe măsură ce vă gândiţi din ce în ce mai puţin la colegul de cameră, conexiunea neurală slăbeşte până când dispare cu totul. Ce se întâmplă, de fapt, este că micile dendrite se desprind de unele cellule nervoase pentru a se reconecta cu altele, fapt ce permite abandonarea vechilor modele şi crearea unora noi.

Memoria asociativă

Având mai multe conexiuni neurale posibile decât numărul atomilor din Univers, creierul întâmpină o mare problemă: cum să găsească o anume amintire. Lucrurile se complică şi mai mult dacă suntem în situaţia de a ne găsi pe nepusă masă în faţa unui tigru. Cum poate oare creierul să găsească amintirea corectă în timp util? Cele care ne ajută sunt emoţiile.

Astfel, emoţiile (care sunt ele însele parţial o reţea neurală) sunt legate de toate celelalte reţele neurale. Aceste conexiuni îi permit creierului să identifice mai întâi cele mai importante amintiri. Totodată, ele garantează că un lucru important, precum a nu-ţi pune mâna pe plita încinsă, nu este uitat prea repede. Iată de ce oricine îşi aminteşte unde se afla şi ce făcea când a aflat de prăbuşirea turnurilor gemene din New York sau de asasinarea preşedintelui Kennedy.

Capitolul următor, referitor la emoţii, ne arată modul în care memoria asociativă ne afectează comportamentul şi raportarea la lume, dar acum trebuie să amintim de o funcţie importantă a creierului. Am spus că emoţiile sunt parţial reţele neurale. Cât priveşte cealaltă parte, reţelele neurale emoţionale sunt conectate la un mic organ din creier – hipotalamusul. Acest hipotalamus ia proteinele şi le sintetizează în neuropeptide sau neurohormoni. Şi cu toţii cunoaştem ceea ce fac hormonii – sau cel puţin toţi cei care am depăşit pubertatea. Ei pregătesc corpul pentru acţiune!

Dacă ne întâlnim cu un tigru flămând, hipotalamusul va secreta substanţele necesare corpului pentru a putea fugi. Sângele părăseşte creierul şi partea centrală a corpului şi se duce în extremităţi – “luptă sau fugi”. Emoţiile evaluează situaţia rapid – de fapt, fără ca noi să ne gândim măcar – şi trimit mesageri chimici de tip luptă sau fugi, zâmbeşte sau încruntă-te.

Partea proastă a memoriei asociative este următoarea: deoarece noi percepem realitatea şi tratăm experienţele noi pe baza informaţiilor din trecut stocate la nivel mental/neuronal, ne e dificil să vedem adevărata realitate a momentului. În locul acesteia, tendinţa dominantă este să ne referim doar la experienţele din trecut. Acest lucru pare a crea repetarea aceloraşi vechi întâmplări în fiecare zi.

Şi cine ar dori repetarea aceloraşi vechi întâmplări, cine ar vrea să reacţioneze la situaţii pe baza trecutului?

Răspunsul este vasta reţea neurală integrată pe care o numim personalitate. Exact aşa cum toate celulele corpului se reunesc şi interacţioneză una cu cealaltă pentru a produce un organism funcţional, la fel şi toate reţelele neurale interacţioneză sau se asociază pentru a da naştere entităţii pe care o numim personalitatea noastră. Toate emoţiile, amintirile, conceptele şi atitudinile sunt codate neurologic şi interconectate, rezultatul fiind ceea ce a fost numit ego, fiul omului, sinele inferior, omul, personalitatea.

În cazurile de personalitate disjunctă, există numeroase reţele neconectate între ele. Iată de ce personalitatea se schimbă şi oscilează, pentru că nu există amintirea “altei persoane”. Reţelele neurale pe baza cărora funcţioneză respectiva persoană nu sunt conectate la aceste amintiri.

Având în vedere acestea, devine evident motivul pentru care un creier puternic conectat dă naştere unei personalităţi rigide şi reticente la schimbare. Deşi personaliatea poate să-şi schimbe preferinţele, oscilând între un capuccino şi un cafe frappé, aceasta nu o schimbă cu adevărat într-o nouă personalitate. Există un milion de alte reţele care rămân la fel, păstrând coordonatele de bază ale agregatului. Chiar dacă aceasta sună destul de pesimist, din fericire creierul a fost creat cu menirea de a conduce un spirit încarnat pe drumul iluminării, motiv pentru care a venit echipat cu neuroplasticitate.

Despre inteligenţă #NOIinsecolulXXI

De ce trebuie să fim inteligenţi? Ce e atât de remarcabil în inteligenţa asta? Să putem acumula şi folosi informaţii precum cultura, tehnica şi alte asemenea?

Aşa. Și?

Știi o grămadă de lucruri. Ai acumulat tone şi tone de informaţii. Eşti un om cult şi instruit, adică foloseşti informaţiile acumulate pentru a te cizela, a te modela într-un mod cât mai sofisticat şi elevat.

Minunat! Și? Sigur, e plăcut să poţi vorbi despre o operă de artă ştiind în ce curent s-o înscrii. Aşa înţelegi care au fost condiţiile socio-economice în care a fost creată, care era mesajul sau principiile importante ale artiştilor acelor vremuri.

Un om simplu, neinstruit, va spune doar „îmi place“ sau „nu-mi place“. Cât de subiectiv! Cât de… sumar şi limitat!

Dar oare arta nu e pentru oameni? Oare am uitat cu totul menirea artei? Am uitat că primul principiu al artei este să bucure şi să înfrumuseţeze viaţa? Viaţa cui??? A artistului?

Nu, a tuturor oamenilor ce vin în contact cu acea creaţie artistică. Arta care nu se oferă cu generozitate şi nu aduce un dram de bucurie şi frumuseţe, nu există.

…………………..

Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul „inteligenţei“. Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.

Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.

Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste… Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.

Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte. Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.

Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.

În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.

Fragment din Caietul Dariei Gănescu NOI în secolul XXI: Volumul 2

Ilustraţiile din Caietul Dariei şi coperta cărţii sunt realizate de Irina Maria Gănescu

De azi, în fericiri depline, #AntoniaIsdraila

Dragostea încețoșează culmile rațiunii, dar luminează pasiunea, trezește în noi setea de viață și dorul de moarte, în aspră suferință.

Vechiul horn spulberă ultimele amintiri. Amprentele iubirii au rămas timide, ascunse-n pod. Acoperișul apără durerea-mi și-mi șoptește mai mereu: “Nu-ți fie teamă nicicând de ce-i dincolo de mine!”

Când nici nu se așteaptă, îl iau în brațe, stând pe-un nor și-i spun: “Mi-a fost și încă-mi este, dar mă găsesc mereu pe mine!” El mă tot ceartă: “Tot în suspine, tot în ruine?” Eu, îl împac: “De azi în fericiri depline.”

De azi, în fericiri depline să-ţi trăieşti viaţa, Antonia! La mulţi ani frumoşi şi bucuroşi!

Fragment din Caietul Antoniei NOI în secolul XXI: Volumul 3