Sistemele energetice vii #solstitiu #stonehenge #caleaenergiei

În esenţă, Pământul are aceleaşi structuri de energie ca şi fiinţele umane. Are o aură, chakre (numite şi vortexuri, situri sacre sau locuri de putere) şi meridiane cunoscute sub denumirea de „linii Ley“. Rolul acestor structuri de energie este acela de a transmite informaţii din universul mai mare, prin intermediul pământului, tuturor formelor de viaţă şi fiecăreia în parte. Prin această activitate, Pământul primeşte transmisiile de energie ale altor corpuri planetare, iar, după vechii mayaşi, şi din dimensiunile spirituale. Aura pământului, la rândul ei, transmite frecvenţa colectivă a planetei în univers, oferind informaţii despre locuitorii acesteia. Fiinţele umane fac parte din sistemul de feedback conştient către Univers, ajutând la dirijarea evoluţiei întregului.

Structurile de energie ale Pământului acţionează în vederea transformării şi reducerii frecvenţelor superioare, făcându-le mai adecvate pentru interacţiunea cu fiinţele umane. Popoarele indigene aveau cunoştinţă despre structurile energetice ale pământului şi organizau ceremonii pentru utilizarea puterii inerente anumitor locuri. Codicele vechilor mayaşi („cărţile mayaşe“) ne dezvăluie că templele lor au fost construite în locuri în care energia pământului era mai puternică, denumite k’ul, pentru a intensifica puterea sacră a construcţiilor. Străvechile situri megalitice precum Stonehenge şi Avebury din Anglia par să fi fost construite tot ţinând cont de cunoştinţele despre energia pământului.

Energia care pătrunde în pământ prin aura sa, este fixată în planeta noastră prin sistemul de chakre al Pământului. Aşa cum corpul uman are şapte chakre majore, se crede că şi Pământul are şapte chakre principale, cunoscute şi sub denumirea de locuri de putere. (6) Acestora li se adaugă mii de chakre mai mici, care apar la intersecţia liniilor de energie sau a liniilor Ley, unde creează un vortex. Populaţiile indigene considerau vortexurile ca fiind locuri sacre datorită energiei benefice pe care o emană. Cercurile de piatră megalitice, precum Stonehenge, au fost ridicate pe vortexuri, la fel ca şi templele construite de chinezii antici, de tibetani, mayaşi, hinduşi şi egipteni.

Ideea că diverse locaţii fizice au proprietăţi spirituale deosebite sau puteri speciale nu este nouă şi nici nu este specifică unui anumit sistem de credinţe. Religiile tradiţionale cred în locurile sacre, la fel ca şi curentul New Age, religiile orientale şi tradiţiile indigene.

Locurile de putere şi locurile sacre amplifică şi intensifică intenţia, astfel că orice intenţie adusă aici, bună sau rea, capătă o uriaşă amplitudine. Meditaţia, rugăciunea sau acţiunile de manifestare a energiei în aceste locaţii pot avea un impact profund asupra rezultatului urmărit. În consecinţă, locurile de putere au fost alese ca situri pentru ridicarea de temple, monumente şi locaşuri de rugăciune, cum ar fi Stonehenge şi Marea Piramidă.

Construirea pe un loc de putere poate amplifica influenţa structurii respective, mai ales dacă se folosesc principii geomantice şi elemente din geometria sacră – aşa cum am descris în Capitolul 8.  La Stonehenge, în Marea Britanie, de exemplu, blocurile uriaşe din piatră de Sarsen sunt aliniate pentru a corespunde unor evenimente planetare şi cosmice care au loc în anumite perioade ale anului, cum ar fi solstiţiul, amplificând energia naturală a locului respectiv cu influxul dat de alinierile planetare. Configuraţia pietrelor înglobează, la rândul ei, elemente de geometrie sacră pentru a antrena energia, îmbinând energia terestră a locului cu energia cosmică a aliniamentului. Rezultă un loc sacru cu o imensă capacitate de a interacţiona cu energia creatoare a oamenilor, în vederea manifestării intenţiilor acestora.

Fizica cuantică a vieţii voastre #cenaibastimnoidefapt

Aşa cum victimizarea reprezintă cea mai puternică respingere a premizei fundamentale a acestui capitol, “eu accept responsabilitatea” se constituie în cea mai puternică afirmare a ei. Ea reprezintă o întoarcere monumentală a felului în care abordăm lumea şi experienţele noastre.

Victimizarea şi sentimentul că suntem lipsiţi de putere, pe care ea ni-l induce, ne îndepărtează de viaţă. În orice situaţie, se ridică următoarele probleme: “Unde sunt sau cine se află de fapt în această situaţie? Ce mi se reflectă înapoi? Din ce nivel de fiinţare îmi provine aceasta?”

Această întoarcere înseamnă că, în loc să cerem universului să dovedească faptul că ne creăm realitatea (astfel încât să putem accepta sau respinge ceea ce se întâmplă), să luăm ca pe un dat faptul că viaţa şi întâmplările sale sunt create de noi înşine (în aşa fel încât să le putem căuta semnificaţia). Cât priveşte sensul termenului semnificaţie, acesta nu trebuie perceput la nivel filosofic sau cosmic, ci, pur şi simplu, direct: ce înseamnă adevărata ta persoană, sau ceea ce creezi, sau ceea ce negi în viaţa ta? Vreţi o schimbare în viaţa voastră? Faceţi această transformare şi urmăriţi ce se întâmplă.

“Oamenii dau vina întotdeauna pe împrejurările care i-au adus acolo unde sunt”, spune marele dramaturg britanic George Bernard Shaw. “Eu nu cred în împrejurări. Oamenii care reuşesc în această lume sunt aceia care se ridică şi caută împrejurările dorite, iar dacă nu le găsesc, le fac.”

Dar cum anume putem crea împrejurări? Cum putem da naştere acelor coincidenţe ce au un efect major asupra direcţiei vieţii noastre? Pare de domeniul imposibilului să putem genera o coincidenţă precum “Ei bine, îmi uitasem actele, aşa că a trebuit să mă întorc acasă, dar, pe drum mi s-a spart un pneu. Aşa că m-am oprit să-l schimb, dar aplecându-mă, mi s-au crăpat pantalonii. Mi-am înfăşurat o husă pe mijloc şi tocmai atunci această persoană a trecut pe lângă mine şi s-a oprit, deoarece, am aflat mai târziu, chiar ea croise husele acelea. În scurt timp, ne-am căsătorit”. N-a fost decât o coincidenţă.

De fapt, ceea ce vrem să spunem e că a fost o co-incidenţă.

Deci, a creat oare fericitul soţ din povestea noastră spargerea unui pneu? Sau şi-a creat propria căsătorie, iar Universul s-a ocupat de restul detaliilor? (Acest gen de întrebări apar imediat ce începem să ne punem problema creaţiei.)

În cadrul experimentelor de creare a unei schimbări a pH-ului apei, William Tiller spune:

“Chestiunea e următoarea: ori facem o declaraţie detaliată de intenţie, ori o facem în aşa fel încât să lăsăm o deschidere, astfel încât universul să găsească o cale de a se ocupa el însuşi de detalii? În general e vorba de a doua variantă.”

Cu alte cuvinte, în loc să dicteze toate etapele prin care trebuie să treacă apa pentru a-şi schimba pH-ul, precum rearanjarea legăturilor chimice, schimburi de ioni etc… meditatorii din experimentele doctorului Tiller n-au făcut decât să se concentreze asupra rezultatului final, lăsând universului grija detaliilor.

Posibilităţi şi timp

Rămâne totuşi întrebarea – cum funcţionează toate acestea? Şi cum poate deveni cineva mai conştient de posibilităţile existente, astfel încât creaţia însăşi să fie mai conştientă? Conform lui Amit Goswami:

“Există ipoteza că fundamentul fiinţării e conştiinţa. Tot ceea ce există e o posibilitate a conştiinţei. Dintre toate aceste posibilităţi, conştiinţa alege experienţa pe care o manifestă, o observă… Cuantica discută despre posibilităţi, dar atunci când vă priviţi pe voi înşivă, oare de câte ori v-aţi întrebat: “care posibilităţi?” Interogaţia voastră asupra posibilităţilor (poate fi) legată de lucruri triviale precum ce tip de îngheţată să aleg de data asta, cu vanilie sau cu ciocolată, fapt ce depinde total de experienţele voastre trecute. Astfel, rataţi fizica cuantică a vieţii voastre.”

Dr. Goswami vede posibilităţile unei vieţi răspândite precum oscilaţiile probabile ale unui electron. Acest lucru înseamnă că opţiunile din viaţa voastră sunt la fel de “reale” precum undele prevăzute prin ecuaţia Schroedinger. Stuart Hameroff duce acest concept un pas mai departe.

“Fiecare gând conştient poate fi văzut ca o alegere, o superpoziţie cuantică ce se fixează asupra unei alegeri. Să zicem, aşadar, că priviţi un meniu şi încercaţi să vă decideţi dacă veţi comanda creveţi, paste sau ton. Imaginaţi-vă că aveţi o superpoziţie cuantică a tuturor acestor posibilităţi coexistând simultan. Poate chiar mergeţi cu un pas în viitor pentru a gusta diferitele meniuri. Si apoi decideţi: “aha, voi lua spaghetti”.”

Fragment din Cap.11, Oare chiar îmi creez realitatea?

What the Bleep Do We Know!? – Ce naiba ştim noi, de fapt?!

Fizica cuantică şi misticismul #cenaibastimnoidefapt

Devine, probabil, mai uşor de înţeles de ce cele două domenii, ale fizicii şi misticismului, se iau în răspăr. Lucruri separate, dar întotdeauna în atingere (non-local); electroni mutându-se de la A la B, dar niciodată între; materie apărând (matematic) pentru a fi o funcţie undă distribuită, devenind spaţial existentă atunci când e măsurată.

Misticii par să nu aibă probleme cu aceste idei, în special cu acceleratorul de particule. Mulţi dintre fondatorii cuanticii au avut un interes major în problema spirituală. Niels Bohr, folosind simbolul Ying/Yang pe coatele hainei sale; David Bohm a purtat lungi discuţii cu înţeleptul indian Krishnamurti; Erwin Schrödinger ţinea seminarii despre Upanişade.

Dovedeşte fizica cuantică punctul de vedere mistic?

Dacă întrebaţi fizicienii, veţi obţine tot felul de răspunsuri. Puneţi această întrebare la o petrecere de fizicieni şi afirmaţi empatic o părere şi s-ar putea (cuantica este probabilitate, până la urmă) să obţineţi o bătaie cu pumni.

Dincolo de materialiştii mascaţi, pare a exista un consens în ceea ce priveşte faptul că ne aflăm în stadiul analogiei, că paralelismul este mult prea uluitor pentru a fi ignorat, că tiparul minţii de a păstra o imagine paradoxală despre lume este la fel atât în cuantică, cât şi în Zen. Aşa cum îl citam mai devreme pe dr. Radin: “Este însă un alt fel de a gândi despre lume care este sugerat; este arătat de mecanica cuantică”.

Întrebări despre ce cauzează colapsul funcţiei undă sau dacă evenimentele cuantice sunt cu adevărat aleatorii, sunt însă fără răspuns. Dar, dacă necesitatea de a produce un concept unificat despre realitate, care ne include pe noi, şi care răspunde misterelor cuanticii este irezistibilă, filosoful contemporan Ken Wilber cere, de asemenea, precauţie:

“Munca acestor fizicieni – Bohm, Pribram, Wheeler şi alţii – este mult prea importantă pentru a fi diminuată de speculaţii forţate asupra misticismului. Iar misticismul însuşi este mult prea profund pentru a fi asociat cu teoretizarea ştiinţifică. Lăsaţi-le să se aprecieze una pe alta şi permiteţi ca dialogul lor şi schimbul mutual de idei să nu se oprească niciodată…

De aceea punctul meu de vedere este că a critica anumite aspecte ale noii paradigme este, în mod clar, nu o acţiune împotriva perpetuării vreunui interes pentru viitoare încercări, ci este mai degrabă o chemare pentru precizie şi claritate în prezentarea subiectelor-problemelor care sunt, până la urmă, extraordinar de complexe.”  Ken Wilber – Paradigma holografică (Boston: Shambhala. 1985)

Concluzii

Concluzii? Probabil glumiţi! Vă rog, dacă aveţi cumva oarece concluzii, mergeţi mai departe cu ele. Indiferent dacă aveţi sau nu concluzii, bine aţi venit în extraordinara, năucitoarea, discutabila lume a gândiriiabstracte. Ştiinţa, misticismul, paradigmele, realitatea – priviţi ce investigăm, descoperim şi dezbatem noi, oamenii. Uitaţi-vă la felul în care mintea omenească a explorat această lume ciudată în care se pare că ne-am găsit pe noi înşine. Aceasta este adevărata noastră măreţie.

What the Bleep Do We Know!? Ce naiba ştim noi, de fapt?!