Pag.207 – Compact la Chișinău #AdrianOrdean

Am trăit cu toții o experiență unică. Am fost primiți în gara de la Chișinău de către Leonida Lari și Gheorghe Vieru, care ne-a spus în dulcele grai moldovenesc:

— Ghini atz vinit fratzîlor, nu v-am vazut di patru zaci di ani…»

Era ceva incredibil pentru noi, nu ne așteptam la asta. Vieru era cuprins de emoție și de bucurie. Ne-a îmbrățișat pe toți și ne-a strâns la piept, exact așa cum orice om își îmbrătișează frații. Poeziile și textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) au avut un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale. El a participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care s-a votat limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. Leonida Lari, poetă, publicistă, scriitoare, activistă, om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România. S-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991.

Sursa foto – Telegraph.md

Nu erau pe atunci schimburi culturale, concerte sau alte manifestări menite să apropie România de Moldova. Vieru și cu Leonida Lari s-au zbătut foarte tare ca să putem realiza acest contact, încă de pe vremea comuniștilor. Ne-au făcut să ne simțim extraordinar, ne-am simțit ca acasă, ce mai. Eram însoțiți și de un fel de „translatoare“, pentru momentele când am fi putut întâlni pe careva care nu vorbea decât rusa. Dar n-am avut probleme, aproape toată lumea vorbea „românește“.

Am fost la o machială la o tavernă când „translatoarea“, a pornit un dialog cu Gabi Nacu, bucureștean get beget. M-am gândit imediat că ar fi fost bine dacă și ea ar fi avut un translator pentru dialogul cu Gabi. Atunci am observat că ar exista totuși niște mici conflicte de fonetică între cele două culturi. Iată un foarte scurt dialog între doamna din Chișinău și un bucureștean. Trebuie citit exact cum l-am scris:

— Am auzît că în România o fuost un mare gahtriemur… și răspunsul lui Gabi Nacu:

— Da, nenică, în șhiapteșh șhiapte a fos nasolia…

Translatoarea n-a-nțeles nimic…

Când am ieșit pe stradă am văzut că era cam ca la noi. Pe magazinul unde se vindea pâine, scria „Pâine“, doar că în alfabetul chirilic și așa mai departe. Locuiam la hotel Inturist. Seara am făcut acolo o masă mare. N-am văzut meniuri pe nicăieri, așa că, atunci când a venit un ospătar la masă, l-am întrebat:

— Ce aveți de mâncare? Și ne-a lămurit repede:

— Ceea ce vă voi aduce, aia veți mânca!

Din pagina 207 a volumului După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean

Capitolul VII, ROȘU și NEGRU-Pag 117 #AdrianOrdean

Tudan încerca să compună hituri noi și să mențină trupa în topuri, să fie difuzată pe radio și invitată în emisiunile TV, lucru care, bineînțeles, însemna, în final. o solicitare și mai mare în turnee și festivaluri.

Bineînțeles că și Adi a început să compună tot felul de piese, care mai de care mai rock, în zona Maiden, compuse special pentru rockării înfocați. Nu erau însă piese pe placul publicului larg, care se aștepta la piese mai comerciale, mai „cuminți“ și șlăgăroase.

Într-o zi, prin 1984, Tudan, supărat nevoie mare pe o altă piesă „rock dur“ compusă de Adi, i-a spus:

— Măi Ordene, tu nu ești în stare să compui hituri. A compune hituri înseamnă talent, un dar de la Dumnezeu, iar tu vii numai cu „supărări“ de genul ăstora care sperie publicul nostru tradițional.

Adi, i-a răspuns:

— Să o crezi tu – pot compune hituri când vreau eu și am să îți dovedesc.

Ei bine, a doua zi a venit la repetiție cu o piesă compusă peste noapte cu numele Pseudofabula, piesă care a fost poate cel mai cunoscut hit al anilor ’84 – ’89 în România.

Mi-a adus aminte de multe lucruri, povestioara lui Dorian. Cred însă, că e o mică eroare în narațiunea lui, legată de felul în care își aduce aminte de întâmplarea cu Pseudofabula. O să vă spun și varianta mea, puțin mai încolo. Mai zice el că: „trupele din provincie cântau mai puțin în turnee, mai mult spectacole ocazionale și majoritatea timpului în restaurant, la munte sau la mare“. L-aș contrazice puțin pe Dorian dacă mă gândesc doar la câteva nume: Phoenix, Magic, Progresiv TM, Semnal M, sau chiar la formația despre care vorbim, Roşu şi Negru. Toate erau din provincie și cu un foarte bogat program de turnee, spectacole, concerte, dar da, atunci când venea vara și nu mai era de stat acasă, toate trupele erau la mare și cântau pe la cârciumile fără număr de pe litoral, pline de muzică live.

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean

Capitolul VII, pagina 107 #AdrianOrdean

Așa l-am cunoscut prin vara lui 1977 pe Mircea Baniciu. Locuia la Hotelul Miorița, care era un fel de cazarmă a muzicanților din Mamaia. Era nevoie de cazări multe pe atunci, pentru că erau trupe prin toate cârciumile și terasele din stațiune. Baniciu era cam debusolat și încerca să-și găsească un nou drum, muzical vorbind, imediat după fuga din țară a trupei Phoenix, din iunie ’77. Mai veneam cu bunătăți de la Club, țigări, ciocolată, bere „străină“ și câte și mai câte. Vorbeam o grămadă de chestii, ne-am împrietenit…

Clara, Adriana şi Vica

După primul an la club, învățasem destul de bine limba franceză, iar după al doilea an era chiar ok, mă descurcam foarte bine și mă înțelegeam cu toată lumea. Franceza o învățasem și la școală, atât cât o învățasem. Oricum nu aveam de ales, absolut toată lumea vorbea limba franceză, inclusiv cele trei fete românce, Clara, Adriana și Vica.

Am cunoscut o grămadă de lume și mi-am făcut prieteni printre turiști, dar mai ales printre G.O. Mai erau în echipa clubului câteva fete care lucrau ca hostesse, un fel de gazde, reprezentau clubul în orice problem și știau tot ce se întâmpla pe acolo. Era și o mulatră din Toulouse, Rachida, avea 19 ani, și m-am împrietenit cu ea. La sfârșitul sezonului s-a prăvălit lumea peste noi. Nu știam ce să facem, nu concepeam că ne vom despărți. Când am văzut-o în autocar, pregătită să plece spre aeroport, credeam că viața mea va lua sfârșit.

Cu Vica, Adriana și Clara, fetele de la bucătărie, m-am împrietenit imediat, iar fetele s-au dovedit a fi niște tipe extraordinare și deosebite. Am petrecut pe la ele prin cameră, nopți întregi, când ne lansam în povestiri nesfârșite, de noapte, cu câte o sticlă de ceva în față, pe care le mai luam „împrumut“, ori eu ori ele, de pe la restaurant sau bar. Iar când sezonul se termina, abia așteptam să ne revedem în anul următor. Așa am petrecut 5 ani la rând, la Club Mèditerranèe.

CAPITOLUL VIICLUB MÈDITERANÈE

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei – Adrian Ordean