Hituri #adrianordean

Deschiderea spre Occident

Oare cum ar fi arătat drumul artistic al artiștilor români dacă înainte de 1989 am fi avut aceeași deschidere spre Occident ca aceea pe care o avem acum?

Nu știu dacă trupele sau soliștii români ar fi reușit neapărat pe plan inter­național, așa cu grămada. Nu ajunge doar să cânți bine, iar ca să înțelegi asta e nevoie de o educație și o înclinație specială a spiritului către un aseme­nea parcurs. Cred, însă, că am fi avut muzicieni care s-ar fi descurcat afară în diverse contexte fără probleme. Nici nemții, francezii sau italienii nu au reușit pe plan global așa cu toții, cu duiumul. Toți cei care au dorit să stoarcă maxi­mum posibil din potențialul lor artistic, de fapt au plecat în Anglia sau America și au cântat în limba engleză. Oare cum ar fi sunat ABBA în limba suedeză? Sau TNT în norvegiană? Puțini au reușit de la ei de acasă. Aici, noi am avut un mare handicap. Instrumentiștii, vocaliștii, compozitorii noștri n-au avut șanse prea mari să fie auziți. Nu au putut ieși din țară. Chiar și așa, au fost câțiva, să nu uităm de Gheorghe Zamfir sau Michael Crețu și să nu uităm de instrumen­tiștii români, extraordinari, care au cântat și probabil cântă în trupe cunoscute sau mai puțin cunoscute. Oricum, e foarte greu să reușești la tine acasă, ce să mai vorbim de alte meleaguri.

Tinerii de azi, datorită internetului, au alte șanse de reușită pe plan inter­național, dar nu mi se pare că întotdeauna calea spre succes e pe drumul corect, atâta timp când like-urile se dau pe alte criterii decât muzicale. Look, țoale, sex, picioare, bikini, sâni, poziții provocatoare sau dans. Atunci când dau pe You Tube de Jessie J sau Christina Aguilera și mă bucur să le ascult, mi-e foarte greu după aceea să mai ascult altceva, chiar dacă piesa se numește „Dragostea din tei“, sau artistul se numește Inna și mă refer aici la două reu­șite autohtone pe plan internațional. Și chiar dacă postările au milioane de like-uri. E complicat.

Mult noroc

Dacă vrei să faci muzică, pe lângă talent, ai nevoie de implicare, de pasi­une și de dorința de a duce treaba până la capăt, de un manager relaxat și un impresar tupeist… și mult noroc!

Ai nevoie de un hit. Hiturile se nasc altfel în ziua de azi. Difuzezi piesele la radio, ajutat de „politica postului“, până iau foc difuzoarele și ușor-ușor, apare „hit-ul“. De la atâta „heavy rotation“ ajungi să crezi și tu că e vreun hit. I-am auzit pe mulți spunând că la început nu le-a plăcut nu știu ce cântec, dar pe parcurs a devenit ok, cu toate că de fapt prima impresie e cea corectă. Datorită soft-urilor moderne, nu mai e o problemă prea mare ca să faci o voce, care inițial seamănă cu sound-ul unui baros lovind un perete, să sune cât de cât bine, curat și mulțumitor. De aceea alegerile muzicale în ceea ce mă pri­vește, le fac doar eu, nu mă las influențat de nimic, play-list-ul meu e bogat, divers, conceput într-un mod eclectic. Din păcate pentru un ascultător obiș­nuit, cu urechea plecată doar la play-list-ul unui radio și nu cu alegerile făcute de el însuși, o piesă rock poate fi un dezastru, îl derutează. Lui trebuie să-i dai mură-n gură, el nu știe ce e bun și ce nu pentru el. Ce i se dă… aia e beton. Să nu credeți că un cântec care ajunge la radio este obligatoriu și valoros. Sunt cântece slabe care înghit în fiecare zi muzica bună. În ziua de azi compozitorii fac hit-uri la comandă, nu mai așteaptă muza. De aceea, câteodată stai și te miri de ce un cântec are titulatură de hit, dar el nu e hit. Păi dacă aia cu „30 De Grade“ e hit, atunci „Let It Be“ ce dracu’ mai e?

Noroc că videoclip-urile din ziua de azi pot salva un cântec slab. Am văzut un comentariu pe YouTube, la o piesă: „E așa de bun cântecul, că nu are nevoie de videoclip“. Wow… Cel mai mult mi-a plăcut însă un comment al cuiva, care a sintetizat, un pic în derută, ce am vorbit puțin mai sus despre „hit“-uri:

Red Rose:

„E prima dată când aud piesa asta, da’ parcă o știu de câțiva ani buni (nu mă refer la versuri)… pare că e oarecum copiată sau… nu știu, după o altă piesă, nu cred că mi se pare… dar totuși nu-mi pot da seama cu ce piesă se aseamănă“.

Da, ai dreptate Red Rose, exact așa stă treaba. După anii 2000, s-a întâm­plat ceva. Toate piesele au început să sune la fel. De asemenea, cântecele sună mult mai „tare“, măsurate în decibeli, decât piesele pop vechi, și folosesc mult mai puține acorduri decât muzica anilor ʹ50 sau ʹ60. Așa scria Fiona Macrae, într-un articol, în MailOnline: „All the songs DO sound the same: Modern pop is louder, less varied, and uses less chords than classic albums of 50s and 60s“.

S-a făcut un studiu, pe 500.000 de oameni, care să releve anumite lucruri despre muzică, începând cu perioada anilor ʹ50, până în 2012. Concluziile au fost surprinzătoare și de multe ori ciudate. Sună mai tare pentru că inginerii de sunet și producătorii au ridicat cu furie nivelul de audiție în sălile de concert, stadioane, etc. Chiar și în studio s-a ajuns la alt nivel, la felul de a masteriza materialele audio, de multe ori trecând peste 0db, direct în „over“. Așa că, dacă vei pune acasă, la același volum, o înregistrare din anii ʹ50, ʹ60 și una recentă, cea recentă va fi mult mai zgomotoasă. Pe lângă acestea, studiul, publicat în „Scientific Reports“, a găsit probe cum ar fi faptul că „piesele scrise în ziua de azi, seamănă foarte mult între ele, mult mai mult decât cântecele din trecut. Ba sunt chiar similarități obsedante și lipsite de jenă“.

Acordurile și notele folosite sunt foarte simple, conțin foarte puțină vari­etate și îți intră repede în urechi. De fapt, cred că ăsta e scopul muzicii trans­mise la radiourile comerciale în ziua de azi, relaxarea. Nu mai vrea nimeni să stea să asculte și apoi să se gândească la ce vrea să transmită muzica sau cuvintele. În anii ʹ50, ʹ60 și ʹ70 muzica era mai artistică și transmitea mesaje cu greutate, povestea întâmplări, mesaje politice și multe alte lucruri. Când au început să se introducă synthesiser-ele, s-au pierdut o grămadă de trupe care experimentau încă sunetele venite din dozele de chitară sau din cele de la bass. Acum e vorba doar de relaxare și dans, ritm și energie, cu trupe sau artiști neinteresați de experimente cu acorduri și sunete. Iar atunci când compozito­rii se gândesc să facă un hit și nu prea le iese, se întorc spre trecut și încep să „sape“ pe acolo. Și dacă sunt chiar în dificultate cu inspirația, recurg la un hit consacrat, o piesă cunoscută din anii aceia, îi fac un „remix“, și o bagă în oala cu cântece care sună la fel de 15 ani încoace. Avem însă și reversul, mari soliști, reușind remixuri grozave. Ce să zici de Mariah Carey cu „Without You“, o piesă din ʹ70 a lui Pete Ham și Tom Evans, de la grupul britanic de rock, „Badfinger“, readusă în actualitate în 1994, remix despre care Paul McCartney zicea: „…the killer song of all time.“ Sau cum ar fi fost filmul Gladiator fără muzica lui Hans Zimmer, făcută acum, în zilele noastre? Deci se poate… M-am mai liniștit.

Totuși, dacă o piesă are chitară cu distors în orchestrație, acum în 2015, nu prea e bună de radio comercial… Distorsul zgârie difuzoarele cu sunetul lui. Săracuʹ Hendrix, se gândea el că vor veni vremuri atât de grele pentru acest uimitor instrument? Vreodată cineva în lumea asta se gândea că chitara cu distors va sta în calea afirmării DJ-ilor, că va pune stop difuzărilor, pe criterii de ton? Am auzit de multe ori că DJ-iii care pun la radio o zi întreagă piese dance sau cântece făcând parte din alte genuri elitiste cu nume savante, nu ascultă acasă muzică de genul celei pe care o difuzează la radio. Acasă, ei ascultă rock.

din Cap. XIV – STUDIO & P.A. (Power Amplifier System)

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean – Ed. Cartea Daath 2021

Meserii #adrianordean

[…] am avut posibilitatea să fac mai multe „meserii“ în același timp și mi-a plăcut mult de tot. Am fost chitarist, am fost solist vocal, am fost „inginer de sunet“, am fost producător muzical, compozitor, patron, șofer și…

N-am fost niciodată critic muzical. Au fost și sunt alții, într-un număr destul de mare, care au ratat probabil întâlnirea lor cu muzica și se aruncă în decisive și în tot felul de comentarii de tip profesoral, spumoase sau idioate de cele mai multe ori, de parcă ar deține monopolul cunoștințelor despre muzică, chitară, voce, stiluri etc. Ca chitarist, am avut de-a lungul timpului per­formanțe și satisfacții mari și foarte mari. Am avut momente unice și poate de neatins pentru mulți chitariști de la noi. Nu mă refer aici la viteza cu care poți cânta la instrument, ci la spectacole deosebite sau la conjuncturi magice în care m-am aflat de câteva ori. Dar am și eu fanii mei… Am găsit un comen­tariu undeva pe YouTube:

Gabriel Hania comenta:

„… chitariști care se regăsesc astăzi în tot felul de top-uri făcute de ama­tori. Atunci când vine vorba despre chitariști, de-a lungul timpului, eu nu l-am văzut pe acolo pe Adi Ordean… Cred că nu au ascultat așa cum trebuie perfor­manțele lui sau nu au ascultat, de fapt, niciodată nimic din ce a făcut el de-a lungul timpului ca chitarist. Altfel, nu înțeleg, orice ar încerca ei să spună, cu orice argumente ar veni, nu explică lipsa lui ca chitarist din topurile ultimi­lor ani. Sunetul de chitară și stilul lui Adi Ordean este ușor de recunoscut și în același timp destul de greu de executat. Asta cu stilul personal e una din cele mai mari performanțe pe care le poate atinge un instrumentist, cred eu, să fie recognoscibil la prima audiție. Dacă atunci când auzi la radio o voce și o recunoști imediat, e o performanță pentru cântărețul respectiv, ce să mai zic de un instrumentist care prin personalitatea stilului și a tonului propriu poate fi recunoscut imediat“.

Oho!!! Ce tare!…

Sunt chitarist și am învățat de-a lungul timpului să evaluez performanțele colegilor mei și să mă raportez la ele. Știu să mă ascult în așa fel încât să înțe­leg când ceva e bine din ceea ce fac eu sau când altceva e zero total, așa că nu am nevoie de evaluările vreunui amator sau ofticat. Nu e lipsă de modes­tie. Am muncit prea mult ca să las niște neaveniți să mă evalueze după cine știe ce criterii cu „like-uri“ aberante, sau așa din burtă, în topuri puerile sau comentarii de școală profesională. Dacă m-am uitat chiorîș la unele declara­ții făcute de Dan Andrei Aldea, în timp, acum am ajuns să înțeleg perfect ce vroia el să spună. Lipsa de respect și nepăsarea celor mai tineri față de gene­rațiile de muzicieni mai vechi, iese în față, fără noimă, fără sens, protejând cu o aroganță de cartier încercările celor din jurul lor. Cred că fac lucrul ăsta doar cu intenția de a ieși în evidență în fața prietenilor sau a gagicilor de conjunc­tură. Poate că mulți dintre ei au încercat treaba asta cu muzica, cu chitara și au fost înfrânţi, au eșuat. Ăsta e un bun motiv de frustrare, care se răsfrânge asupra estimărilor pe care le fac ei jucându-se cu cuvintele. Știu că e nevoie de critici, e în regulă cu critica făcută în cunoștință de cauză; fă-mă să învăț ceva din cuvintele cu care mă “cerți“, nu mă evalua gratuit și influențat de cei din jur, așa cum o faci de cele mai multe ori, domnule critic!

din Capitolul XV: Chestii, trestii

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean – Ed. Cartea Daath 2021

Pag.207 – Compact la Chișinău #AdrianOrdean

Am trăit cu toții o experiență unică. Am fost primiți în gara de la Chișinău de către Leonida Lari și Gheorghe Vieru, care ne-a spus în dulcele grai moldovenesc:

— Ghini atz vinit fratzîlor, nu v-am vazut di patru zaci di ani…»

Era ceva incredibil pentru noi, nu ne așteptam la asta. Vieru era cuprins de emoție și de bucurie. Ne-a îmbrățișat pe toți și ne-a strâns la piept, exact așa cum orice om își îmbrătișează frații. Poeziile și textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) au avut un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale. El a participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care s-a votat limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. Leonida Lari, poetă, publicistă, scriitoare, activistă, om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România. S-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991.

Sursa foto – Telegraph.md

Nu erau pe atunci schimburi culturale, concerte sau alte manifestări menite să apropie România de Moldova. Vieru și cu Leonida Lari s-au zbătut foarte tare ca să putem realiza acest contact, încă de pe vremea comuniștilor. Ne-au făcut să ne simțim extraordinar, ne-am simțit ca acasă, ce mai. Eram însoțiți și de un fel de „translatoare“, pentru momentele când am fi putut întâlni pe careva care nu vorbea decât rusa. Dar n-am avut probleme, aproape toată lumea vorbea „românește“.

Am fost la o machială la o tavernă când „translatoarea“, a pornit un dialog cu Gabi Nacu, bucureștean get beget. M-am gândit imediat că ar fi fost bine dacă și ea ar fi avut un translator pentru dialogul cu Gabi. Atunci am observat că ar exista totuși niște mici conflicte de fonetică între cele două culturi. Iată un foarte scurt dialog între doamna din Chișinău și un bucureștean. Trebuie citit exact cum l-am scris:

— Am auzît că în România o fuost un mare gahtriemur… și răspunsul lui Gabi Nacu:

— Da, nenică, în șhiapteșh șhiapte a fos nasolia…

Translatoarea n-a-nțeles nimic…

Când am ieșit pe stradă am văzut că era cam ca la noi. Pe magazinul unde se vindea pâine, scria „Pâine“, doar că în alfabetul chirilic și așa mai departe. Locuiam la hotel Inturist. Seara am făcut acolo o masă mare. N-am văzut meniuri pe nicăieri, așa că, atunci când a venit un ospătar la masă, l-am întrebat:

— Ce aveți de mâncare? Și ne-a lămurit repede:

— Ceea ce vă voi aduce, aia veți mânca!

Din pagina 207 a volumului După ani şi ani – povestiri din spatele scenei, Adrian Ordean