Transformare/Revelaţie #DescoperireaPrezenteiluiDumnezeu

Prin retragerea interesului sau a valorizării de pe ecranul protector al „eului”/sinelui iluzoriu al experimentatorului, sinele iluzoriu devine mai mult un obiect, decât un „eu”. Dominaţia şi interferenţa sa slăbesc şi încep să dispară. Aparenţa şi calitatea lumii înregistrează, atunci, o schimbare majoră. Odată cu îndepărtarea interferenţei ecranului procesator, totul se revelează ca radiind intrinsec şi minunat. Totul „apare” însufleţit şi animat de conştiinţă. Vechea înfăţişare a lumii pare, prin comparaţie, ştearsă şi monocromă prin comparaţie cu o imagine Tehnicolor. Acum, totul îşi dezvăluie strălucirea de o uluitoare frumuseţe ca urmare a însufleţirii, atotprezenţei şi a universalităţii vieţii.

Totul este interconectat, fiind o expresie a Totalităţii şi a Unităţii. Totul se întâmplă spontan şi de la sine. Calitatea extraordinară a frumuseţii radiante este pusă în evidenţă ca fiind însăşi Esenţa Creaţiei. Mintea se linişteşte. La început cu reţinere, apoi fiind copleşită, ea realizează că Divinitatea se dezvăluie pe Sine drept un dar al prezentării. Este manifestarea unică a Divinităţii ca şi Creaţie, care este continuă. Totul îşi exteriorizează conştientizarea prin venerarea şi adorarea faţă de existenţa Iubirii copleşitoare ca şi Prezenţă. Prezentarea este ameţitoare; până şi câmpul conştientizării conştiente este temperat de această măreţie.

Prezenţa duce la încetarea funcţionării în sensul obişnuit. Familiara identitate de sine dispare. Fără ajutorul Divin nu se mai  poate vorbi nici măcar despre Realitate. Aceasta nu poate fi nici descrisă, nici explicată.

Fragment din Capitolul 7, Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – nondualitate devoţională – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay 

Din Capitolul 7: Pe muchie de cuţit #DescoperireaPrezenteiluiDumnezeu

Pe muchia cuţitului: cum se poate rămâne pe creasta valului

Martorul/observatorul reprezintă o atitudine contemplativă de echilibru. Fenomenele apar şi dispar. Individul trebuie se renunţe la dorinţa de a experimenta fenomenele sau de a „gusta” experienţa doar de dragul experienţei.

De remarcat că sentimentele şi gândurile se formează şi se estompează asemenea valurilor. Anticiparea viitorului este deseori consecinţa, izvorâtă din teamă, a tentativei de a-l controla. Teama, controlul şi anticiparea sunt asociate cu îndreptarea concentrării asupra părţii anterioare a valului experimentării. Dimpotrivă, cramponarea de gânduri şi sentimente fie şi pentru 1/10 dintr-o secundă după ce creasta valului v-a depăşit, înseamnă să vă concentraţi asupra trecutului şi să vă agăţaţi de acesta. Concentrarea trebuie să se manifeste asupra crestei valului însuşi, în momentul în care acesta se desface în acea deschidere spre „experimentare”, pe durata a 1/10.000 dintr-o secundă. Identificarea acestui „interval” este posibilă datorită însuşirii intrinseci a conştiinţei/conştientizării, care nu poate fi subiect al amânării. Nu este ceva care să poată fi ales prin percepţie, fiindcă percepţia se deplasează cu exact aceeaşi viteză ca şi gândirea.

Conştientizarea/conştiinţa se află imediat sub sau imediat deasupra rolului de martor/observator. Este silenţioasă şi nemişcată, asemenea cerului sau spaţiului. Prin renunţarea la anticipare, cramponare, căutarea plăcerii sau evitarea neplăcerii, concentrarea rămâne fixată pe muchia de cuţit a crestei momentului fugar. Adoptând această poziţie stabilă, gândirea şi imaginile se retrag treptat şi dezvăluie faptul că acel câmp care stă la baza lor este activat de dorinţa şi de intenţia gândirii însăşi.

Pe măsură ce concentrarea şi interesul se mută de la conţinut la observator/martor, se va descoperi că acesta este o emanaţie a conştiinţei ca şi conştienţă şi o însuşire nonlineară, impersonală primară, imanentă şi autonomă.

Cu toate că această meditaţie/contemplaţie poate părea neobişnuită sau incomodă la început, fiind în acord cu voinţa energiei Divine ea ajunge până la urmă să se poziţioneze de la sine, fără niciun efort. În cazul în care informaţiile la care suntem spectatori nu sunt nici dorite, nu trezesc nici rezistenţă şi nici nu li se conferă valoare fiind considerate drept „ale mele”, acestea încep să se restrângă şi, la un moment dat, dispar. Fiecare dintre ele, pe măsură ce se iveşte trebuie, în schimb, lăsată în seama lui Dumnezeu; astfel se dezvăluie sursa de energie silenţioasă, dornică să fie gândită sau experimentată. Pentru a o dezenergiza, nu trebuie decât să lăsaţi această dorinţă în seama lui Dumnezeu.

Fragment din volumul Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitatea devoţională, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Kanenori from Pixabay 

Tot din Capitolul 7, A avea-a face-a fi #calearenuntarii

A avea – a face – a fi

Eliberându-ne de stările inferioare de conştiinţă precum apatia şi teama, ajungem la nivelul dorinţei. Ceea ce consideram înainte a fi imposibil şi spuneam „nu pot“, devine acum cu putinţă. În general, parcurgerea progresivă a nivelurilor de conştiinţă de la cel mai de jos la cel mai înalt înseamnă trecerea de la a avea, la a face şi a fi. La nivelurile inferioare este important ceea ce avem. Ceea ce avem este ceea ce ne dorim. Preţuim ceea ce posedăm. Ceea ce avem ne conferă imaginea valorii personale şi a poziţiei în societate.

Odată ce ne-am dovedit nouă înşine că putem avea, că putem satisface nevoile noastre de bază şi pe acelea ale persoanelor care depind de noi, mintea începe să se preocupe mai mult de ceea ce facem. Atunci trecem la o nouă condiţie socială, în care ceea ce facem în lumea reală constituie temeiul valorii noastre şi al aprecierii de către ceilalţi. Pe măsură ce avansăm, devenind mai iubitori, ceea ce facem este orientat din ce în ce mai puţin spre propriul beneficiu şi din ce în ce mai mult spre folosul altora. Pe măsură ce ni se dezvoltă conştienţa, observăm că această activitate care este orientată, cu iubire, înspre ceilalţi, are automat ca efect şi satisfacerea propriilor nevoi. (Prin aceasta nu înţelegem sacrificiu. A se pune în serviciul altora nu înseamnă a se sacrifica.) În final, devenim convinşi că nevoile noastre personale sunt automat satisfăcute de către univers, iar acţiunile noastre sunt aproape automat încărcate de iubire. În acest stadiu nu mai contează ceea ce facem – ca activitate lumească – ci devine mai important ceea ce suntem.

Ne-am dovedit nouă înşine că putem avea ceea ce ne trebuie, că putem face aproape orice dacă asta ne dorim. Acum, însă, cel mai important devine ceea ce suntem, atât în interiorul nostru cât şi pentru alţii. Oamenii ne caută în prezent compania nu pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce facem şi pentru modul în care ne-a etichetat societatea, ci pentru ceea ce am devenit.

Datorită calităţii prezenţei noastre, oamenii doresc să se afle în preajma noastră şi să ne cunoască. Imaginea noastră socială se modifică. Nu mai suntem persoana care are o locuinţă la modă, o maşină prestigioasă sau o colecţie de rarităţi, nici nu mai suntem etichetaţi ca preşedintele Companiei X sau ca membru al consiliului director al vreunei organizaţii. Acum suntem descrişi ca o persoană nemaipomenită, ca cineva pe care ceilalţi trebuie neapărat să-l întâlnească, pe care trebuie neapărat să-l cunoască. În fine, suntem descrişi ca o persoană carismatică.

Acest nivel de a fi este caracteristic grupurilor de autodezvoltare. În acest tip de grupuri, nimeni nu este interesat de ceea ce alţii fac sau posedă în lumea exterioară. Aceste persoane sunt interesate numai dacă am atins anumite obiective interioare cum ar fi onestitatea, deschiderea, partajarea cu ceilalţi, o atitudine iubitoare, dorinţa de a ajuta, modestia, autenticitatea şi conştientizarea. Le interesează calitatea fiinţei noastre.

Letting Go-Calea renunţării David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Peter H from Pixabay