Materia neclară a sufletului

Dr. Joel Whitton, profesor de psihiatrie la University of Toronto Medical School, a folosit hipnoza pentru a studia ce ştiu oamenii, în mod inconştient despre ei înşişi. Totuşi în loc să-i întrebe despre viitorul lor, Whitton, care este expert în hipnoză clinică şi deţine, totodată, şi o diplomă în neurobiologie, îi întreabă despre trecutul lor, mai precis despre trecutul lor îndepărtat. În ultimele câteva decenii, Whitton a adunat liniştit şi fără trâmbiţe mărturii sugestive despre reîncarnare.

Reîncarnarea este un subiect dificil, pentru că au fost prezentate atâtea prostii despre ea, încât mulţi oameni o resping automat. Mulţi nu realizează că pe lângă, şi ar trebui să spunem chiar în ciuda pretenţiilor senzaţionale de celebrităţi şi poveştile cu Cleopatre reîncarnate care se bucură de atenţia mijloacelor de informare în masă, există foarte multe cercetări serioase asupra reîncarnării. În ultimele câteva decenii, un număr mic (dar în creştere) de cercetători cu înaltă credibilitate au adunat o cantitate impresionantă de mărturii despre acest subiect. Whitton este unul dintre aceştia.

Mărturiile nu verifică faptul că reîncarnarea există şi nici nu este în intenţia acestei cărţi să facă o asemenea argumentaţie. În realitate, este dificil de imaginat ce ar putea constitui o dovadă perfectă a reîncarnării. Într-o oarecare măsură, descoperirile la care se va face referire aici sunt oferite numai ca posibilităţi incitante şi pentru că sunt relevante pentru discursul curent al cărţii. Aşadar, ele merită să fie luate în considerare fără prejudecăţi.

Principalul atac la cercetările lui Whitton asupra hipnozei se bazează pe un fapt simplu şi uimitor. Când indivizii sunt hipnotizaţi, îşi amintesc adesea lucruri ce par să fie amintiri din existenţe anterioare. Studiile au arătat că peste 90% din indivizii care pot fi hipnotizaţi sunt capabili să evoce aceste amintiri aparente. Fenomenul este larg recunoscut, chiar şi de sceptici. De exemplu, manualul de psihiatrie Trauma, transa şi transformarea îi avertizează pe hipnoterapeuţii fără experienţă să nu fie surprinşi dacă asemenea amintiri ies spontan la suprafaţă, la pacienţii hipnotizaţi. Autorul textului respinge ideea renaşterii, dar observă că asemenea amintiri pot avea, cu toate acestea, un remarcabil potenţial de vindecare.

Semnificaţia acestui fenomen este, desigur, dezbătută cu aprindere. Mulţi cercetători argumentează că asemenea amintiri sunt fanteziile sau produsele minţii inconştiente, şi nu există nici un dubiu că uneori acesta este cazul, mai ales dacă sesiunea de hipnoză sau “regresie” este condusă de un hipnotizator nepriceput, care nu cunoaşte tehnicile potrivite de chestionare necesare pentru a-l feri de stârnirea fanteziilor. Dar există, de asemenea, numeroase cazuri, în arhive, în care unii indivizi, ghidaţi de profesionişti experimentaţi, au scos la iveală amintiri care nu par să fie fantezii. Mărturiile adunate de Whitton intră în această categorie.

Pentru a îndeplini cercetarea, Whitton a adunat laolaltă un nucleu de aproximativ treizeci de oameni. Acesta cuprindea indivizi din toate straturile sociale, de la conducători de camioane la specialişti în computere, unii dintre cei care credeau în reîncarnare şi alţii dintre cei care nu credeau. Apoi i-a hipnotizat individual şi a petrecut literalmente mii de ore înregistrând tot ce au avut de spus despre pretinsele lor existenţe anterioare.

Chiar şi în linii mari, informaţiile erau fascinante. Un aspect izbitor era gradul de acord între experienţele subiecţilor. Toţi au relatat numeroase vieţi trecute, unii între douăzeci şi douăzeci şi cinci, cu toate că o limită practică a fost atinsă când Whitton i-a făcut să ajungă înapoi la ceea ce el numeşte existenţa de „om al peşterilor“, când durata unei vieţi devine imposibil de deosebit de următoarea. Toţi au relatat că genul nu este specific pentru suflet şi mulţi au trăit cel puţin o viaţă cu un sex diferit. Şi toţi au relatat că sensul vieţii era de a evolua şi de a învăţa, iar existenţele multiple facilitau acest proces.

Whitton a găsit mărturii care sugerau cu tărie că evenimentele erau vieţi anterioare reale. O caracteristică neobişnuită era capacitatea pe care o aveau amintirile de a explica o serie largă de evenimente şi experienţe, aparent fără legătură, din vieţile curente ale subiecţilor. De exemplu, un bărbat, un psiholog născut şi crescut în Canada, avusese în copilărie un accent englezesc inexplicabil. Avea, de asemenea, o teamă iraţională că îşi vatămă piciorul, o fobie faţă de călătoria cu avionul, o problemă teribilă cu rosul unghiilor, o fascinaţie obsesivă faţă de tortură, iar în adolescenţă, la scurt timp după ce acţionase pedalele unei maşini în timpul unui test de conducere auto, avusese o viziune scurtă şi enigmatică în care se afla într-o cameră cu un ofiţer nazist. Sub hipnoză, bărbatul şi-a adus aminte că fusese pilot britanic în timpul celui de al doilea război mondial. Pe când era într-o misiune deasupra Germaniei, avionul său a fost lovit de o ploaie de gloanţe, iar unul a pătruns prin fuzelaj şi l-a rănit la picior. Aceasta l-a făcut să piardă controlul asupra pedalelor avionului şi să se prăbuşească pe pământ. A fost capturat ulterior de nazişti, torturat prin smulgerea unghiilor pentru a divulga informaţii şi a murit după scurt timp.

Mulţi subiecţi au trecut prin vindecări psihologice şi fizice profunde ca urmare a amintirilor traumatice din vieţile anterioare pe care le-au dezgropat şi au dat detalii istorice nefiresc de precise despre timpurile în care au trăit. Unii chiar vorbeau limbi pe care nu le cunoşteau. În timp ce retrăia o aparentă viaţă anterioară ca viking, un bărbat de treizeci şi şapte de ani, specialist în comportament, a strigat cuvinte pe care autorităţi lingvistice le-au identificat, mai târziu, ca fiind din vechea limbă scandinavă. După ce a fost regresat într-o existenţă în vechea Persie, acelaşi bărbat a început să scrie un păienjeniş de text în stil arabic, pe care un expert în limbile din Orientul Apropiat l-a identificat ca fiind o reprezentare autentică a limbii Sassanid Pahlavi, o limbă dispărută de mult timp, care înflorise în Mesopotamia între anii 226 şi 651 e.n.

Dar cea mai remarcabilă descoperire a lui Whitton a venit când a regresat subiecţii în interimatul dintre vieţi, un tărâm orbitor, plin de lumină, în care nu există „lucruri ca spaţiul şi timpul aşa cum le cunoaştem noi.“ Conform celor spuse de subiecţii săi, o parte din menirea acestui tărâm era de a le îngădui să îşi planifice viaţa următoare, să schiţeze literalmente evenimentele importante şi circumstanţele care urmau să li se întâmple în viitor. Dar acest proces nu era, pur şi simplu, exerciţiu de împlinire a dorinţelor, ca în basme.

Whitton a descoperit că atunci când indivizii se aflau în perioada dintre vieţi, intrau într-o stare de conştiinţă neobişnuită, în care aveau o conştiinţă de sine ascuţită şi un înalt simţ moral şi etic. În plus, ei nu mai aveau capacitatea de a face speculaţii logice asupra greşelilor şi nelegiuirilor lor şi se vedeau pe ei înşişi cu totală onestitate. Pentru a o deosebi de conştiinţa noastră de toate zilele, Whitton numeşte această stare intens conştientă a minţii „metaconştiinţă.“

Aşadar, când subiecţii îşi plănuiau viaţa viitoare, o făceau cu un sentiment de obligaţie morală. Ei alegeau să renască împreună cu oameni faţă de care greşiseră într-o viaţă anterioară, astfel încât să aibă oportunitatea de a-şi corecta greşelile; plănuiau întâlniri plăcute cu „suflete pereche“, indivizi împreună cu care construiseră o relaţie de iubire şi reciproc avantajoasă de-a lungul multor vieţi; şi planificau evenimente „accidentale“ pentru a împlini alte lecţii şi scopuri. Un bărbat a spus că, pe când îşi planifica viaţa următoare, vizualiza „un instrument ca un fel de mecanism de ceasornic în care puteai potrivi anumite părţi într-o ordine din care să rezulte consecinţe specifice.“

Aceste consecinţe nu erau întotdeauna plăcute. După ce a fost adusă în starea de metaconştiinţă, o femeie care fusese violată la vârsta de treizeci şi şapte de ani a dezvăluit că, de fapt, plănuise evenimentul înainte de a fi venit în această întrupare. După cum a explicat, fusese necesar ca ea să treacă prin această tragedie la acea vârstă pentru ca să o forţeze să schimbe „întreaga înfăţişare a sufletului“ şi, astfel, să ajungă la o înţelegere mai adâncă şi mai pozitivă a sensului vieţii. Un alt subiect, un bărbat afectat de o boală gravă de rinichi care îi ameninţa viaţa, a scos la iveală faptul că alesese boala pentru a se pedepsi pentru păcatele dintr-o viaţă anterioară. Totuşi a dezvăluit că şi moartea din cauza acestei boli de rinichi nu făcea parte din scenariul său, aşa că înainte de a veni în această viaţă aranjase să întâlnească pe cineva sau ceva care să îi amintească acest lucru şi astfel să îl ajute să îşi vindece atât sentimentul de vinovăţie, cât şi trupul. Conform spuselor sale, după ce a început sesiunile cu Whitton, a trăit o însănătoşire completă, aproape miraculoasă.

Nu toţi subiecţii lui Whitton au fost atât de dornici să cunoască viitorul pe care sinele lor metaconştient îl planificase pentru ei. Câţiva şi-au cenzurat propriile amintiri şi l-au rugat pe Whitton să le administreze instrucţiuni posthipnotice pentru a nu-şi aminti nimic din ce spuseseră în timpul transei. Aşa cum au explicat, nu vroiau să fie tentaţi să umble la scenariul pe care sinele metaconştient îl scrisese pentru ei.

Aceasta este o idee uluitoare. Este, oare, posibil ca mintea noastră inconştientă să fie nu doar conştientă de ciorna schiţei destinului nostru, ci să ne călăuzească, pur şi simplu, spre împlinirea lui? Cercetarea lui Whitton nu este singura mărturie că aşa stau lucrurile. Într-un studiu statistic efectuat pe 28 de accidente grave de cale ferată din S.U.A., parapsihologul William Cox a descoperit că în zilele cu accidente luaseră trenul semnificativ mai puţini oameni decât în aceleaşi zile din săptămânile precedente.

Fragment din Cap.7, Timpul în afara minţii

Universul holografic – Michael Talbot