Ştiinţa şi religia #cenaibastimnoi #whatthebleep

În marile culturi ale lumii antice exista o scară între uman şi divin. Modul de adresare către Pământ şi cosmos era unul de preţuire şi politeţe: “domnia sa”, nu “el”. Oamenii simţeau că participau într-un mare mister cosmic din care făceau parte. Oamenii experimentau divinul ca pe o lume iminentă în lumea materială. Natura şi cosmosul aveau un suflet încărcat de prezenţa divină. Ceremonii precum cele de la Stonehenge conectau Pământul cu cerul şi întăreau sensul participării într-o realitate divină. – Anne Baring

O lume vie

Lumea în care oamenii credeau înainte de Revoluţia Ştiinţifică era vie. În China, oamenii vedeau lumea ca pe un joc dinamic al forţelor energetice care se află într-un flux continuu. Nimic nu este fix şi static, totul curge, se schimbă şi se naşte în permanenţă.

Oamenii din Vest credeau că întreaga lume exprimă voinţa şi inteligenţa unui Creator Divin. Părţile sale componente erau legate în “Marele Lanţ al Existenţei” întinzându-se de la Dumnezeu, prin îngeri, către om, animale, plante şi minerale, fiecare dintre acestea avându-şi propriul loc într-un întreg viu. Nimic nu stătea singur; fiecare parte se lega de toate celelalte părţi.

Popoarele native de pe fiecare continent trăiau în relaţii armonioase cu tot ce era în jur – animalele şi plantele, soarele şi ploaia, pământul viu. De multe ori îşi exprimau această percepţie identificând “spirite” în munţi, în râuri şi tufişuri, fondându-şi religia şi ştiinţa pe ideea de a învăţa să trăiască într-un mod care să placă acestor spirite ale pământului şi ale cerului.

Scopul ştiinţei în toate aceste culturi era să dobândească cunoaşterea pentru a putea să creeze armonie între viaţa umană, cu toate marile forţe ale lumii naturale, şi puterile transcedentale a căror existenţă în spatele lumii fizice a fost intuită de toate culturile. Oamenii voiau să ştie cum funcţionează natura, nu ca să o poată domina şi controla, ci pentru a trăi în acord cu fluxul şi refluxul său. Aşa cum a scris fizicianul şi filosoful Fritjof Capra în “Punctul de cotitura” ( The Turning Point): “Încă de pe vremea anticilor, scopul ştiinţei a fost dobândirea înţelepciunii, înţelegerea ordinii naturale şi trăirea în armonie cu aceasta. Ştiinţa era căutată pentru ‘gloria lui Dumnezeu’ sau, după cum spuneau chinezii, ‘pentru a urmări ordinea naturală’ şi a ‘curge dus de curentul lui Tao.’”

Toate acestea s-au schimbat în mod radical începând cu mijlocul secolului al XVI-lea.

Prăpastia dintre ştiinţă şi spirit ne afectează azi pentru că oamenii de ştiinţă care erau implicaţi în acest fel de dezbatere cunosc foarte puţin despre adevăratele învăţături spirituale. Ei, pur şi simplu, iau unul câte unul şi în detaliu personajele pe care le găsesc în amvon, peste tot pe pământ, şi consideră aceasta ca fiind în spiritul ştiinţei, când, în fapt, nu este decât o versiune a ştiinţei spiritului. Şi, din păcate, nici omul bisericii nu-şi cunoaşte ştiinţa, aşa că, cele două părţi trag în aceeaşi ţintă. Acestea sunt două modalităţi complementare de a privi realitatea. – Miceal Ledwith

Filosofia scrisă în această mare carte – universul – rămâne continuu deschisă ochilor noştri. Dar cartea nu poate fi înţeleasă dacă nu învăţăm mai întâi să înţelegem limba să interpretăm/traducem caracterele cu care este scrisă. Este scrisă într-o limbă a matematicii, iar caracterele sale sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice. Fără acestea ne rătăcim într-un labirint întunecat. – Galileo Galilei

Fragmente din cap.2, Ştiinţa şi religia: marele divorţ

 What the Bleep Do We Know!? – Ce naiba ştim noi, de fapt?