Ameţise de când se tot rotea în jurul planetei în devenire, deşi, era minunat. Să zbori, să pluteşti, să te iei la întrecere cu alte spirite care îşi făceau şi ele treaba lor… să vezi cum se prefăcea energia în materie, cum se intersectau razele a două spirite acolo, jos, pe planetă şi ce minunate culori se năşteau din fuziunea asta… Doar acolo îşi puteau vedea adevărata frumuseţe, îşi puteau vedea puterea creatoare. Planeta era ca un fel de oglindă pentru ele, spiritele creatoare.

Pentru ea era mai mult ca o joacă. Nu că ar fi luat în joacă importanta treabă pe care o avea de făcut. Nicidecum! Însă impregnarea aceasta cu informaţiile care picau precum fulgii, era foarte distractivă. Poate şi din cauza planetei, care avea ea un fel de-a fi, aşa, jucăuş. Năştea tot felul de lucruri frumoase, vesele şi strălucitoare. De pildă, trecuse pe deasupra unei ridicături mai mari şi când a privit în urmă, a văzut cum natura transformase picăturile de rouă în cristale. Şi-atât de frumoase străluceau sub lumina albăstruie a rotirii lor, că parcă-parcă ar fi vrut să coboare mai mult, să vadă mai deaproape. Dar asta nu era posibil.

Un alt spirit o ajunse din urmă. Întoarse capul şi-l privi. Zâmbetul o traversă schimbându-i lumina. Şi el se lumina altfel şi-i zâmbi la rândul său, aşa, copilăreşte. Şi uite-i cum porniră la întrecere! Când ea îl depăşea, când el prindea viteză şi o lăsa în urmă. Până la urmă, încetiniră cursa şi văzând ce lăsaseră în urma lor, adică o uriaşă perdea de steluţe, râseră ca doi copii, sperând că n-au făcut o prostioară.

Au rămas cu acel râs pentru că-n câteva clipe, semnalul de întoarcere îi desprinse din hora planetei.

După ceva vreme, când procesul construcţiei era deja încheiat, se întorsese pe aceeaşi planetă, de data aceasta cu Iubirea. Acum avea un corp diafan, compus din lumină. Trebuia să păşească pe scoarţa planetei, să însămânţeze Iubirea. Paşii ei ancorau seminţele ce-aveau să fie hrănite de miezul planetei. Asta nu mai era treaba ei. Ea trebuia doar să călătorească. Câte senzaţii noi pe solul acesta dur, câte minunăţii se născuseră deja şi ce culori!… Nu mai văzuse nicăieri asemenea culori. Era clar că miezul planetei era un soare artist.

Curând, în jurul ei apărură câteva corpuri, asemănătoare şi totuşi diferite. Printre ele, se afla şi el. Era cât pe-aci să nu-l recunoască. Avea un corp greu, îmbrăcat în tot felul de metale. Împreună cu ceilalţi câţiva asemenea lui, alcătuiau un fel de grup de călăuzire şi protecţie pentru ea. Aşa gândise. Apoi înţelese că urmau s-o însoţească oriunde, s-o sprijine, s-o vegheze, să o protejeze sau poate doar să se salveze. Căutau lumina, căutau să revină la corpurile de lumină. Important era că-l revedea.

Era schimbat. Nu mai era vesel, nici pus pe şotii, parcă îşi pierduse lumina esenţei sale. Atunci băgă de seamă că lumina din corpurile lor era cât o flăcăruie, mică, atât cât să menţină viaţa. O tristeţe gri le îngreuna corpurile şi chiar păşeau greu, lăsând urme în spatele paşilor lor spre deosebire de ea, care de-abia atingea pământul.

La început nu înţelesese ce era acea suferinţă, înţelegea doar că este, dar n-o putea simţi. Treptat, a înţeles că planeta era locuită de oameni ca aceştia. Iar oamenii se iubeau diferit. De asta suferea el, pentru că ea nu avea un corp ca al lor, suferea pentru că-şi dorea s-o iubească, s-o poată iubi omeneşte. Era atât de impresionată de suferinţa lui, de căutarea acelei iubiri, de profunda dorinţă de-a împărtăşi cu ea zâmbetul.

I-a promis că se vor întâlni din nou, chiar şi de va fi la sfârşitul timpurilor, dar se vor întâlni. Şi-atunci se vor iubi.

[…]

xxx

În clipa în care a privit în ochii lui, a revăzut totul.

Promisiunea, trecutul, viitorul, numai prezentul şi-ar fi dorit să nu-l vadă. De ce să-l vadă, de ce să nu-l trăiască şi atât?

Atât.

Fragment din Povestiri de pe Pământ , din volumul cu acelaşi titlu de Daniela Marin