Conştientizare #noiinsecolulxxi #dariaganescu

„Există un timp pentru toate: un timp pentru semănat, un timp pentru cules“.

Ce e nostim, e că nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se încheie semănantul, mâine începe culesul.

Toate se întrepătrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.

Vine un timp când vrei să înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând să îi dai de cap. După multă strădanie, ajungi într-un punct în care eşti convins că „ăla e“, dar mult prea curând recunoşti că ceea ce considerai a fi cauză, e totodată şi efectul altei cauze. Nu te dai bătut.

Treci din vină în vină, străduindu-te să te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri.

Uneori te suspectezi de prea multă îngăduinţă faţă de tine, alteori de prea aspră severitate.

Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifează bunele şi greşitele, trage linie, adună şi împarte, socoteşte şi cataloghează.

Până la urmă simţi cum se înstrăinează de tine, toate, de parcă n-au fost ale tale niciodată.

Te vezi în diferite timpuri şi nici televizor nu-ţi mai trebuie, privind la telenovela lăsată în urmă.

Şi toate se pierd în fumul amintirii şi nu-ţi mai aparţin, şi nu te mai definesc.

Ajungi să te întrebi: unde am fost EU toţi anii ăştia?

Unde eram când m-am lăsat pradă disperării?

Unde eram când am abandonat ce am considerat întotdeauna a fi sfânt?

Unde eram când am confundat exaltarea cu pasiunea şi patima cu iubirea?

Eram acolo? Eu eram?

Şi dacă eram în altă parte, cine a trăit în locul meu? La cine mă uit purtându-mi numele, sângele şi urmele paşilor?

Şi dacă eu eram, de ce mă uit acum ca la un străin?

Al cui e acel timp?

Să-l neg? Să-l recunosc al meu?

Simt în mine fiecare clipă a trecutului. Fiecare emoţie din fiecare moment a clădit sau a dărâmat în mine.

Bucăţi din fiinţa mea au căzut şi-au format solul în care îmi înfig azi rădăcinile noului vlăstar. Bucăţi vor mai cădea, hrănind rădăcinile mele, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai adânci, până când nu voi mai avea nevoie de ele, până când ramurile mele se vor prinde de cer şi vor deveni rădăcini pentru noua minune ce va fi.

Cu rădăcini în Cer, voi zbura în lumină.

CONŞTIENTIZARE

Am aflat că sufletul meu poartă răni.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.

Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese).

M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.

Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!

Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.

La urma urmei, tot ce încercase să facă, a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.

Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!

Rănile erau în alte oglinzi.

Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.

Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.

M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.

Aştepta.

M-am apropiat.

Tăcea. Mă privea. Aştepta.

Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.

Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.

Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.

Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.