Forma fundamentală a sinelui separat este un gând care imaginează că Sinele, Prezenţa Conştientă, nu umple întreaga Experienţă în mod intim şi egal, ci mai degrabă pătrunde doar o mică parte din ea, respectiv acel grup de gânduri şi sentimente denumite aici „eu-corpul-mintea”.

Este ca şi cum ne-am imagina că ecranul nu conţine, nu pătrunde toate documentele şi imaginile ce sunt deschise pe el, ci doar una. De fapt, nici asta nu e chiar adevărat, deoarece documentele şi imaginile nu sunt pătrunse de ecran. Ele nu au o existenţă separată şi diferită în afara ecranului. Nu există vreun document sau o imagine cu o existenţă de sine stătătoare, independentă. Nu există decât ecranul. “Documentul” sau “imaginea” sunt doar nume pe care le dăm ecranului şi formelor pe care şi le asumă. Din punctul de vedere al ecranului nu există nimic real, independent, precum un document sau o imagine. Nu există decât el însuşi. Documentele şi imaginile sunt considerate reale doar când s-a trecut cu vederea peste realitatea lor – ecranul.

Altfel spus, documentele şi imaginile sunt considerate reale din punctul de vedere imaginar al documentelor sau al imaginilor. De cum se uită ecranul, documentele şi imaginile par să-şi asume propria realitate independentă. Par să devină reale, obiecte separate făcute din altceva decât din ecran, cum ar fi din cuvinte, culori, forme, obiecte etc. Totuşi, din singurul real punct de vedere, acela al ecranului, nu există decât ecranul.

Cu alte cuvinte, în realitate nu sunt două lucruri – unul fiind ecranul şi al doilea documentul sau imaginea. Nu este decât ecranul. Două lucruri (sau o mulţime şi o diversitate de lucruri) vin într-o existenţă aparentă atunci când adevărata lor realitate, ecranul, este uitată.

Uneori, experientizarea poate lua forma unui anumit gând, un gând care-şi imaginează că Experienţa nu este acea unică continuă, neîntreruptă substanţă, ci este ceva divizat in două părţi esenţiale: un subiect care cunoaşte sau experientizează şi un obiect cunoscut sau lumea care este cunoscută, experientizată. Subiectul este cunoscut drept “eu”, iar obiectul sau lumea ca “non-eu”. Acest gând pare să împartă Experienţa în două părţi distincte ce sunt legate una de alta prin intermediul actului cunoaşterii, al simţirii sau al percepţiei. Această diviziune a Experienţei în două părţi dă naştere sinelui interior, imaginar şi corolarului său, obiectul exterior sau lumea. Cu această credinţă este umbrită intimitatea continuă a Experienţei, este ascunsă sub un văl şi, impreună cu ea şi Iubirea, care este starea naturală a întregii Experienţe.

În acest moment, altceva decât Conştienţa pare să intervină, să intre în existenţă. În loc să simţim că Sinele nostru umple întreaga Experienţă în mod egal, simţim că sinele pătrunde doar acest mic fragment al experienţei, corpul şi mintea. În acest mod, Sinele nostru, Conştienţa, pare că se contractă, se strânge în interiorul corpului şi al minţii, iar lumea şi toate celelalte par a fi proiectate în exterior. Aceasta este divizarea iniţială a Experienţei în două entităţi aparente -sinele şi lumea – ce învăluie, ascunzând starea naturală a întregii Experienţe – Iubirea. Din acest motiv sinele imaginar din interior se află mereu în misiune pentru a asigura iubirea în lumea exterioară.

Aparenta separaţie a experienţei în două părţi fundamentale este similară cu imaginarea că ecranul este împărţit în două atunci când pe el apar două imagini alăturate. Dacă gândirea îşi imaginează că ecranul este conţinut doar într-una dintre imagini, atunci va trebui să-şi imagineze şi o substanţă care „nu este ecranul”, o altă substanţă din care este făcută a doua imagine.

La fel sunt imaginate „eul” şi „non-eul” şi sunt suprapuse impresionate intimităţii continue a Experienţei. Gândirea îşi imaginează că Sinele, Prezenţa Conştientă, nu pătrunde, nu este într-o relaţie intimă cu totalitatea experienţei în mod egal, ci doar cu o mică parte a ei. Această mică parte, corpul şi mintea, devine „eu”. Tot ceea ce nu e pătruns de Sine ori nu se află într-o relaţie de intimitate cu Sinele este considerat a fi făcut din ceva „altceva decât sinele nostru”, „altceva decât Conştienţa”. Acest „altceva decât Conştienţa” – acel non-eu – este cunoscut ca „materie”. Este substanţa concepută prin gândire, dar niciodată experientizată cu adevărat. De fapt, cu toate că grecii au inventat ideea materiei cu 2500 de ani în urmă, oamenii de ştiinţă încă n-au găsit-o.

În felul acesta, credinţa în realitatea unei lumi exterioare independente, diferite de Conştienţă, este un corolar natural al credinţei în realitatea, în existenţa unui sine interior. Acestea două merg întotdeauna împreună. De asemenea, când se prăbuşeşte sinele (cel) interior şi separat, dispare şi lumea exterioară, lăsând în urmă doar Iubirea în care nu există loc pentru departajări, separări sau diviziuni. Astfel, Experienţa lumii reflectă mereu şi confirmă înţelegerea noastră: dacă gândim că suntem limitaţi, localizaţi, că avem un sine interior, atunci lumea şi ceilalţi vor părea să reflecte exact această credinţă către noi. Vor părea separate, depărtate şi diferite. Pe deasupra, vor fi înţelese ori ca o sursă de pace, fericire şi iubire, ori ca o ameninţare la acestea şi, drept urmare, relaţia noastră cu ele va fi întotdeauna una de atracţie şi respingere, căutare şi rezistenţă.

Cu toate acestea, când ne devine clar că nu există un sine interior separat, aceeaşi lume ne va confirma prezenta înţelegere.

Aceasta este natura magică a lumii; pare să confirme atât credinţa în dualitate, cât şi înţelegerea nondualităţii. Odată cu prăbuşirea sinelui cel interior şi separat şi a lumii separate şi exterioare, Experienţa ni se înfăţişează aşa cum este ea cu adevărat. Nu mai este înţeleasă sau simţită ca fiind alcătuită din minte, corp şi lume. Experienţa minţii, a corpului şi a lumii se reduce, mai întâi datorită acestei înţelegeri experienţiale, ajungând până la o trăire, o experientizare pură şi continuă, iar substanţa acestei Experienţe este revelată ca fiind Conştienţă pură. Descoperim astfel că întreaga Experienţă este o modulare a fiinţei noastre intime.

Fragment din Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii, Rupert Spira