Dacă dai gândul la o parte #NOIinsecolulXXI volumul 2

Dacă dai gândul la o parte, dacă nu-ţi mai doreşti să ştii, să înţelegi, să vrei, dacă îţi laşi conştienţa să simtă, nu să ştie, să trăiască, nu să conştientizeze, te vei întâlni cu iubirea.

Sufletul este iubire. Nu este doar energie. Energia este o expresie manifestată a iubirii.

Pornim spre a-nţelege, apoi a accepta, cu mare greutate, că totul este energie. Gândirea ni se-mpiedică de durerile trupului, de dorurile lui, de interpretarea pe care o dă scoarţa cerebrală nenumăratelor reacţii chimice, electrice, magnetice, nucleare şi câte altele vor mai fi fiind. Totul pare a fi o reacţie, o intersectare, o perpetuă întâlnire. Şi totuşi noi nu ne întâlnim cu NOI.

Legăm lucrurile unul de altul din nevoia de continuitate şi coerenţă. Uneori, legăturile acestea sunt nenaturale, astfel, mai devreme sau mai târziu, ele produc suferinţă.

Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere în cuvinte a nesfârşitei energii care ne înconjoară şi ne conţine, purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este însăşi gândirea noastră.

Felul în care învăţăm să procesăm conexiunile, să facem legăturile este determinat de mediul extern şi intern. De părinţi, zonă geografică, popor şi de anatomia moştenită – ca mediu extern. De conştienţă, suflet şi iubire – ca mediu intern.

Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.

Uneori trebuie să ne desfacem în bucăţi până în punctul în care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare.

Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să îngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-I dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.

Din perspectiva înţelegerii spirituale, probabil că cel mai greu este să ne iubim propriul suflet-dumnezeu mai înainte de orice. Fără a-l putea atinge, fără a-l putea vedea, fără de a-l putea auzi căci toate aceste mecanisme de percepţie sunt folositoare înţelegerii şi realizării de conexiuni coerente cu mediul înconjurător – respectiv contextul în care sufletul se manifestă.

Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume, ne delimităm conform spaţiului planetar al experienţei punctuale. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia universală este iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.

Mintea noastră a fost organizată astfel încât să se împotrivească sufletului. Şi dacă nu ne mai împotrivim noi şi mintea noastră, se împotrivesc alţii în jurul nostru. Se uită strâmb la sufletul nostru şi-i cer să tacă, să respecte regulile societăţii. Să se supună. De-aceea e foarte greu. De-aceea este nevoie de schimbarea gândirii colective, de o iluminare în masă.

Matricea gândirii, deci şi a percepţiei umane se schimbă. Aceasta este marea trecere. Trecerea prin porţile evoluţiei spre următorul palier al experienţei posibile corpului uman.

La un moment dat, „eu“ am ajuns la concluzia că a mă lupta împotriva sufletului meu şi a iubirii pe care o simţea, pe care o trăia, pe care o ştia dintotdeauna, cu care se identifica a fi era mult mai dureros şi nefolositor vieţii mele aici decât a-l iubi pe EL, decât a-mi recunoaşte asta, decât a accepta că acesta era singurul adevăr. Astfel am ajuns la finalul călătoriei în căutărea adevărului. I-am permis, în sfârşit, să fie, să trăiască aici şi acum, clipă-univers, după clipă-univers.

Desigur, „eu“am avut a mă „lupta“ cu dorul, cu nevoia de a fi impreună, de a desfăşura această iubire până în cele mai tainice colţuri ale materiei, de a mă bucura de împreunarea noastră. Bucuria este sensul profund al experienţelor noastre. Unii numesc asta fericire. E o numesc o paradigmă, un nivel de conştiinţă, de experienţă şi setul de perspective asociat acestuia.

EL, însă, nu avea nevoie de nimic. Nici măcar de iubirea mea. Nu EL avea nevoie de iubirea mea, ci „eu“de iubirea pentru EL.

Din iubirea ce suntem trăim, din iubirea pe care o putem accesa în noi ne ducem existenţa. Frumoasă, urâtă, existenţa curge printre gândurile noastre, printre dorinţele arzătoare, printre ambiţii sau printre emoţii.

Existenţa aceasta este parte din lume. EL este şi lumea. EL este tot.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Danielei – Daniela Marin

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath

Un gând despre &8222;Dacă dai gândul la o parte #NOIinsecolulXXI volumul 2&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.