#poem #NOIinsecolulXXI volumul 3

croiesc zeci de infinituri
în neteda piele
ce astăzi mi-e culcuş de suflet.
în adâncimi de întuneric
găsesc speranţă
şi-mi cutreier existenţa prin tine
căci în lumină am orbit
şi mi te-am regăsit
fad, în cântec larg al nemuririi.
mă porţi tăcut în piele
iar ea îşi urlă fiinţa.
sărută-mi rana ce mâine o să-mi plângă,
promite-mi nemurire în negura de dor
căci goală sunt de mine
în setea de-a-ţi fi.

Din Volumul 3 – NOI în secolul XXI, poem de Antonia Isdrailă

Îmi aştern dorinţele pe un portativ. Te cânt. Ritmul apăsat te cheamă. Eşti cheia spre inima mea, iar în întregul spectacol muzical, îţi sunt muză. Mă cânţi prin propriile-ţi vene, iar eu îţi sunt refren. Mă tulburi, prin sunet. Îmbrăţişezi orice acord, iar sufletul meu îţi zâmbeşte. Te-a recunoscut. Murmurul tău a fost
mereu fundal sonor la mine-n univers.
Îţi fredonez imnul tăcerii… şi plec. Ne regăsim unde apune ultimul portativ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.