Între manifestarea fenomenelor şi experimentarea lor apare o întârziere de 1/10.000 secundă; astfel, rezultatul este ca banda redată în playback a unui casetofon cu înregistrare care procesează informaţia pe durata fracţiunii aceleia de secundă dintre receptare şi redare. Important este să ne dăm seama că sinele nu primeşte decât materialul deja procesat şi nu pe acela original. La aceasta se adaugă faptul că materialul procesat interacţionează, ulterior, cu răspunsul automat al sinelui individual la informaţiile editate.

Deşi egoul/mintea procesorului îndeplineşte o multitudine incredibil de complexă de funcţii simultan şi aparent fără efort, între intrare şi ieşire apare o scăpare. Scăparea aceasta se resimte în calitatea purităţii originale şi a strălucirii imanente. Ieşirea către „experimentator” este lipsită de însufleţirea şi radianţa Divinităţii, implicite pentru Tot ce Există. Pe măsura evoluării conştiinţei, ecranul acesta dispare brusc şi atunci când se petrece lucrul acesta survine o transformare profundă, în sensul că totul devine radiant, iluminat în adâncime, textură şi culoare. Totul se „înfăţişează” needitat, în loc de a fi perceput şi interpretat.

Intenţia generală, motivaţia şi alinierea acestui proces de bază al egoului la supravieţuire prin actele obţinerii şi exercitării controlului, domină nivelurile conştiinţei aflate sub nivelul de 200, caracterizate de termenul „egocentrism”, ceea ce indică un interes individual agresiv şi predominarea însuşirilor prădătoare de tip animalic. Aceasta se poate sesiza cel mai clar la psihopat, la care aceste caracteristici se manifestă în mod patologic, precum şi în cazul demonstraţiilor stridente ale liderilor mesianici narcisici, care reprezintă limitarea primitivă a dezvoltării conştiinţei. La nivelul conştiinţei de 200 se manifestă emergenţa trezirii spirituale şi recunoaşterea valorii şi însemnătăţii egale a celorlalţi, aceasta însemnând ivirea energiei spirituale care transfigurează contextul, paradigma şi intenţia.

Interfaţa procesorului/experimentatorului constituie nucleul separării şi al dualităţii, fiind totodată şi punctul focal al identităţii; „eul” separat percepe, astfel, sinele ca sursă a vieţii şi a existenţei. În centrul lucrării spirituale stă demontarea acestei programări din trecut. Sinele se identifică nu numai cu mintea/experimentatorul, ci şi cu propriul său conţinut care se traduce prin memoria „mea”, simţurile „mele”, gândurile „mele”, emoţiile „mele”, proprietatea „mea”, reuşita „mea”, eşecul „meu”, aşteptările „mele”, sentimentele „mele” şi aşa mai departe. Identificarea presupune proprietate şi autoritate; astfel, egoul se percepe şi se consideră pe sine drept un agent cauzal individual, separat şi presupusă sursă a propriei sale existenţe.

Fragment din Cap.6, Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu,  David. R. Hawkins

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay