Decembrie 1989 – Adrian Ordean #dupaanisiani

În drum spre Olanda ne-am oprit pe autostradă în Cehoslovacia, la un popas ca să mâncăm ceva și să bem o cafea. Era foarte curat și civilizat locul, găseai de toate, așa că am început cu veșnicele întrebări:
— Băi, când dracu’ o să vedem și la noi o treabă din asta? Când s-o schimba și la noi ceva?
— O să se schimbe și la noi, zice Mișu.
— Da, vezi să nu!
— Pe 15 decembrie începe, iar pe 25 se termină, continuă Mișu. Dialogul ăsta avea loc pe la jumătatea lunii noiembrie 1989.
— Ce să înceapă?
— Schimbarea.
Nu l-am prea băgat în seamă, așa că, după un timp, zice Mișu:
— Facem pariu? Dacă ce spun eu nu se va împlini, vă dau câte o sticlă de șampanie bună. Dar dacă va fi așa cum zic eu, voi o să-mi umpleți o cadă cu șampanie, iar eu o să fac baie în ea. Bine?
— Ok!!! Deja simțeam gustul șampaniei.

15 Decembrie

Aveam o bucătărie spațioasă, acolo începeam ziua și tot acolo o încheiam, povestind una alta. Am început deplasările, cântările erau foarte bune, trupa avea succes, berea era beton.

Eu aveam camera la etaj. Într-o dimineață îl aud pe Laurențiu Cazan strigând prin casă, să coborâm repede, că trebuie să auzim ceva la radio. El asculta toată ziua „Europa Liberă“. Am coborât și am început să auzim că era ceva pe la Timișoara, cu un reverend pe nume Laszlo Tokes, cu ceva violențe…

Apare și Mișu în bucătărie, care ne întreabă:

— În ce dată suntem astăzi, băieți?

— În 15, zice Mihai.

— Ar trebui să strângeți bani pentru șampanie, băieți, zice Mișu.

Ne-am întors cu toții ochii spre el și l-am privit în tăcere. Ne-am adus aminte ce pariu făcusem: că pe 15 începe și pe 25 se termină. Era 15 decembrie ʹ89, începuse treaba. Apoi, în zilele următoare, odată cu desfășurarea evenimentelor din țară, nu era emisiune de știri la televizor, să nu vedem ce se întâmplă acasă. Nu ne venea să credem. Am văzut oameni împușcati, clădiri dărâmate, tancuri, wow… ce se întâmpla, frate? Când ne deplasam la cântări, vedeam nenumărate mașini din care oamenii ne arătau semnul victoriei, văzând probabil numerele de înmatriculare ale mașinilor și indicativul „RO“.

Pe 25 decembrie s-a terminat. Am cumpărat ceva de băut și ne-am uitat cu toții la televizor. Nici nu știam ce să sărbătorim. Crăciunul, situația din țară… era ceva de sărbătorit sau nu? Ne uitam șocați și nu aveam cuvinte. Am început să vorbim la telefon, cu familiile, cu prietenii. Acolo era o bucurie de nedescris. Ne spuneau că granițele sunt deschise și că putem aduce orice, că nu ne oprește nimeni, nu îi interesează pe vameși. Wow… puteam eu să cred așa ceva? Putea cineva, vreun român, să creadă așa ceva? Din păcate nu putea, dar asta era, de fapt, situația.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.