Imediat după căsătoria cu magnatul gazelor de șist, un personaj libertin care deviase de la cale, fata alesese să se alăture concepției lui despre lume. O viziune mult mai relaxată care îmbrățișa idei și practici deloc bine văzute de musulmani până atunci.

Privind acea Prezență, în mintea ei apăru un cuvânt cu care o asocie de îndată – djinn. Djinnii aveau, în limba arabă, semnificația de ceea ce este ascuns, fiind considerați entități intermediare cu acțiune ambivalentă – când bună, când rea. Djinn mai semnifica și întunericul nopții, adâncul lucrurilor sau inspirația poetică, tradiția islamică având un parcurs lung în acest domeniu. Un echivalent al acestor djinni în credinţa populară românească se plia pe povestea Zburătorului.

Ishik mai știa și că un djinn are capacitatea de a poseda corpuri. Cu acestea în minte, femeia luă, iar, o gură mare de aer și se apropie de Cel Din Fața Ei. Toată tărășenia aia începea că devină personală din momentul în care acel djinn, așa cum îl vedea ea, își exprimase, cumva, dorința de a o avea.

— Ce vrei de la mine? N-am venit pentru tine, articulă cu greu.

Bărbatul făcu doi pași, apoi se opri. Își mișcă capul și-ncercă să o privească în ochi, dar ea își feri privirea.

Se temea de privirea unui djinn.

Se temea că-i va răpi sufletul.

— Te voi găsi prin albastrul sufletului și-ți voi reda libertatea prin mine. Va fi să fii a mea.

Corpul bărbatului căzu, inert, la pământ.

După câteva clipe, ai reușit să te miști. Trupul îți căzuse pe-o parte și te temeai să-ți ridici capul. Locul acela al operației, de care avuseseră grijă toți atâta timp, îți crease un fel de sensibilitate și-o îngrijorare exacerbată, pe care o purtai cu sfințenie.

Nu voiai să-ți miști capul din frica de a nu strica ceva ce ținea de transplant (poate, totuși, aveai să mergi într-o zi).

Teama-ți suprima curiozitatea.

O căutai pe femeie cu ajutorul ochilor. Ai dat cu privirea de vârful unui balerin negru undeva la doi metri de tine și-ai început să te agiți, presupunând că era al ei.

— Ajută-mă! Te rog să mă ajuți! ai șoptit.

Era prea târziu. Femeia rămăsese înmărmurită de ultimele vorbe ale djinnului. Nu mai avea curajul să se apropie. Își luă în grabă geanta de pe scaun, se întoarse în direcția ta și mai apucă să strige doar: „Ai grijă! Nu e ceea ce pare!“, apoi o rupse la fugă.

Ajunsă jos, Ishik intră-n mașină, aproape-și smulse vălul roșu pe care-l purta, vârându-l în poșeta de unde scosese un altul, alb cu paiete. Se simțea necurată ori de câte ori purta acel văl roșu, dar, uneori, ceva din ea o îndemna să-l poarte, iar ea nu putea decât să se conformeze.

Se aranjă în oglinda de la plafon și căută să se mai calmeze un pic.

La scurt timp, porni mașina și demară în trombă.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea