În camera ta, locurile fuseseră ocupate strategic. Ishik intrase pe terenul tău drept o inamică, astfel că stătea pe scaunul cel mai apropiat de ușă, cel de la măsuța mică de furnir. Așezat în vârful patului, îmbrăcat în tricoul tău de bumbac, refuzai s-o eliberezi din priviri.

[stop cadru – zidurile eterice din jurul Unuia dezvăluie o călătorie în viteză prin Univers]

Pe mulți din cei necunoscuți nouă îi privim, la început, ca pe niște inamici. Poate din vremurile în care toți ceilalți făceau parte din tabăra adversă și ne creau indispoziții prin simpla lor prezență. Poate dintr-un soi de teritorialitate dusă la limită sau din teama de necunoscut, ori din cine știe ce altă fobie moștenită și fabricată de-a lungul timpului. Suntem maeștri la găsit scuze. Nu-ți amintește asta de o scenă din „Odiseea spațială“, Daniel? Da, cea cu maimuțele. Străinul va reprezenta, întotdeauna, „cel ce nu sunt eu, cel neînțeles și de neînțeles“. Ne temem de străini și zâmbim ca-n fața unui câine mare care se apropie de noi cu rapiditate, fără a-și manifesta vreo intenție clară. Zâmbim ca să-l îmbunăm?! Poate nu va mușca (De ce ar trebui s-o facă? De ce ne gândim la asta prima dată?). Așa s-a născut ospitalitatea, prin intermediul bunăvoinței și a zâmbetului. Din frică.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor, Mihai Cotea