Şi acum, să vedem ce rol joacă ego-ul în artă. Cum am mai spus, el nu e, în esenţă, nici bun, nici rău; el este doar un instrument în evoluţia noastră, deci şi a artei.

Odată cu Renaşterea, omul a fost aşezat în centrul universului. Ceea ce nu are nimic alarmant. Umanismul, chiar dacă sub puternica influenţă a raţiunii, a născut lucruri frumoase şi armonioase. Dar acestea au fost doar punctul de plecare al unui program foarte periculos dezvoltat de ego. Încet, încet, omul devenea stăpânul absolut. Şi, astfel, în Secolul de Aur, creatorul de artă a început să se simtă demiurg. Chiar dacă produsele au fost, deseori, extrem de valoroase, ego-ul a câştigat foarte mult în faţa conştienţei conştiinţei.

Marele poet spaniol Góngora, scria nişte poezii foarte frumoase, în care elementele naturii erau palide copii ale calităţilor fizice şi morale ale iubitei. Ego-ul nu a putut opri puterea luminoasă a “neînţelesurilor” cuprinse în poezia marelui poet spaniol.

Ego-ul, în cazul artiştilor, se manifestă în vanitatea lor de a considera că ei sunt cei ce creează operele lor. Prea puţini autori recunosc ghidarea demersului lor de Iubirea Divină atoatenăscătoare. Prea puţini recunosc menirea lor de a fi fericite instrumente divine, pe nesfârşitul drum al spiritualităţii, instrumente ce au ca rol creşterea spirituală a întregii omeniri, implicit a artistului. De aceea, şi în artă, conştientizarea componentei spirituale a minţii, are o importanţă extrem de mare. Tendinţa unor artişti de a se lua mereu la trântă cu Dumnezeu, nu a dus la rezultate prea plăcute. Este firesc să apară momentele de îndoială, de frondă. Dar ele sunt doar încercări, teste, prin care să ne descoperim adevărata natură, cea divină. Asta nu înseamnă, însă, că suntem mai cu moţ decât cel căruia îi propunem opera de artă sau decât Dumnezeu.

Artiştii trebuie să conştientizeze faptul că sunt doctori de suflete şi doctorii propriului suflet, că sunt catalizator şi accelerator al procesului de evoluţie spirituală. Nu trebuie nici să-i suim pe un piedestal, nici să-i aruncăm în noroi. Ei caută, ca orice om, doar cu mijloace diferite, calea de a ne elibera de suferinţă, singurul lucru care ne stă în calea zborului.

Ioan Gyuri Pascu: Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)

Fragment din Capitolul 5 – Arta între Ego, gândire şi inspiraţie