— Nu pe aici, Valer! Trebuie să te întorci și să mergi înainte pe stradă până la intersecția cu fântâna arteziană, apoi s-o iei prima la dreapta.

Mașina se opri brusc. Valer se scuza din priviri. Mult. Inutil de mult. Pentru direcția greșită, pentru frâna bruscă, pentru că n-a întrebat mai devreme, pentru că a rupt liniștea și motive s-ar mai fi găsit. Era atât de atent cu tine, că ai fi zis că era plătit la scuză oferită.

[stop cadru–marea infinitului de Negru e luminată de o lumină albă și puternică din străfunduri, ca un reflector imens ce redă apa cristalină de sub Unu]

Bunicii îi oferiseră o educație riguroasă lui Valer. Ei îl crescuseră. Nu ieșea din cuvântul lor și știa să prețuiască o mână întinsă.

Părinții lui locuiau departe, în Statele Unite. Când era mic, mai primea uneori câte o felicitare de la mama și de la tata. De ziua lui, de ziua bunicilor, de Paști și de Crăciun. Cinci felicitări pe an și, uneori, câte o scrisoare. Bătrânii nu aveau bani să-i cumpere micului Valer un computer din pensia lor. Calculatoarele personale apăruseră de puțin timp, dar bătrânii nu-și permiteau nici să se gândească la ele, cu atât mai puțin să caute un târg bun. Știau doar că prețul lor avea prea multe zerouri pentru a mai citi cifra până la capăt.

În scrisori, părinții-l întrebau pe micuț ce mai face, dacă se descurcă la școală, uneori îi trimiteau bani, dar niciodată nu îi spuneau dacă aveau de gând să-l ducă și pe el acolo. Cu atât mai puțin motivul pentru care îl lăsaseră în grija bunicilor materni. Din acest motiv evitau să-l sune, o făceau doar de sărbători, și-atunci vorbeau puțin cu el. Se temeau să nu le pună „acea întrebare“ simplă: „de ce?“. Dincolo de asta, Valer vorbea cu ai lui de la telefonul vecinei lor, tanti Milica. Ea avea telefon și o pensie ceva mai răsărită. „Haide că te mai sunăm, Vali. Vorbim și altădată, să nu-i consumăm toate impulsurile doamnei Milica“. „Nu le consumați, că nu am sunat noi, voi ați sunat“. „Poate are de dat și ea un telefon, nu e frumos. Hai, te pup. Pa! Ai grijă cu școala aia!“.

Într-o după-masă, ascuns în holul de lângă bucătărie, Valer a auzit o conversație între Milica și bunica lui pe care nu a mai uitat-o nicicând. Bătrâna se apucase să-i dea detalii Milicăi despre relația băiatului cu părinții, iar când își auzise numele, Valer se ascunse pentru a auzi mai multe. „Îi e nu știu cum, Milico, s-o întrebe pe mă-sa de ce e el aici și ea acolo, dar vrea să știe. Suferă. “„Da’ de ce să-ntrebe lucruri din astea, bre? Astea-s vorbe de copil? E prea mic, nu înțelege. Ce, nu îi e bine cu voi? Are ce mânca, are ce-mbrăca. Lasă, că nouă ne era mai greu. După ce să faceți atâtea sacrificii pentru el!“. Era convins că auzise un „da, da“ șoptit al bunicii, ca răspuns, iar asta-i adusese lacrimile-n ochi. Obișnuia să-și spioneze bunicii din când în când, doar așa mai afla câte ceva despre el. Avea treaba asta, se simțea o povară și se temea că lor le era jenă să-i spună asta. O dată să fi auzit din gura lor ceva ce semăna cu ideea din capul lui și-ar fi fugit de acasă.

[play]

Fragment din partea a II-a, Mizanscena, din romanul La capătul șoaptelor de Mihai Cotea