O regulă fundamentală a neuroştiinţei e aceea că celulele nervoase care se activează împreună, se şi interconectează. Dacă la un moment dat faceţi ceva, o colecţie liberă de neuroni va forma ca răspuns o reţea, dar dacă nu repetaţi comportamentul respectiv, în creier nu va rămâne vreo urmă. Atunci când un anumit comportament e practicat însă mereu şi mereu, respectivele celule nervoase dezvoltă o conexiune din ce în ce mai puternică, venindu-le din ce în ce mai uşor să acţioneze acea reţea.

Dacă veţi continua la nesfârşit să apăsaţi pe butonul de repetare din reţelele neurale, acele obiceiuri vor deveni din ce în ce mai interconectate în creier – deci mai greu de schimbat. Pe măsură ce o conexiune e folosită mereu şi mereu, ea devine mai puternică şi mai stabilă, precum se întâmplă atunci când umblând mereu prin acelaşi loc, veţi da naştere unei poteci bătătorite prin iarbă. Acest lucru poate fi avantajos, caz în care e numit învăţare, dar poate, de asemenea, să conducă la dificultatea schimbării unui model comportamental nedorit.

Din fericire e valabil şi reversul medaliei: celulele nervoase care nu se mai activează împreună, renunţă şi la a se mai interconecta. Ele îşi pierd relaţia pe termen lung. De fiecare dată când întrerupem procesul mental sau fizic obişnuit reflectat într-o relaţie neurală, celulele nervoase şi grupurile de celule ce sunt conectate una cu cealaltă încep să înceteze relaţia. Dr.Dispenza compară aceasta cu o experienţă pe care cei mai mulţi dintre noi am trăit-o. La terminarea liceului şi despărţirea de colegii de cameră cu care aţi împărţit atât de multe, vă promiteţi să schimbaţi scrisori cel puţin o dată pe lună pentru a vă păstra prietenia şi a şti cât mai multe unul despre celălalt. Cu trecerea timpului, începeţi să vă trimiteţi doar ilustrate de Crăciun, iar relaţia voastră slăbeşte şi păleşte.

Acest efect este o reflectare exactă a ceea ce se întâmplă în interiorul creierului. Pe măsură ce vă gândiţi din ce în ce mai puţin la colegul de cameră, conexiunea neurală slăbeşte până când dispare cu totul. Ce se întâmplă, de fapt, este că micile dendrite se desprind de unele cellule nervoase pentru a se reconecta cu altele, fapt ce permite abandonarea vechilor modele şi crearea unora noi.

Memoria asociativă

Având mai multe conexiuni neurale posibile decât numărul atomilor din Univers, creierul întâmpină o mare problemă: cum să găsească o anume amintire. Lucrurile se complică şi mai mult dacă suntem în situaţia de a ne găsi pe nepusă masă în faţa unui tigru. Cum poate oare creierul să găsească amintirea corectă în timp util? Cele care ne ajută sunt emoţiile.

Astfel, emoţiile (care sunt ele însele parţial o reţea neurală) sunt legate de toate celelalte reţele neurale. Aceste conexiuni îi permit creierului să identifice mai întâi cele mai importante amintiri. Totodată, ele garantează că un lucru important, precum a nu-ţi pune mâna pe plita încinsă, nu este uitat prea repede. Iată de ce oricine îşi aminteşte unde se afla şi ce făcea când a aflat de prăbuşirea turnurilor gemene din New York sau de asasinarea preşedintelui Kennedy.

Capitolul următor, referitor la emoţii, ne arată modul în care memoria asociativă ne afectează comportamentul şi raportarea la lume, dar acum trebuie să amintim de o funcţie importantă a creierului. Am spus că emoţiile sunt parţial reţele neurale. Cât priveşte cealaltă parte, reţelele neurale emoţionale sunt conectate la un mic organ din creier – hipotalamusul. Acest hipotalamus ia proteinele şi le sintetizează în neuropeptide sau neurohormoni. Şi cu toţii cunoaştem ceea ce fac hormonii – sau cel puţin toţi cei care am depăşit pubertatea. Ei pregătesc corpul pentru acţiune!

Dacă ne întâlnim cu un tigru flămând, hipotalamusul va secreta substanţele necesare corpului pentru a putea fugi. Sângele părăseşte creierul şi partea centrală a corpului şi se duce în extremităţi – “luptă sau fugi”. Emoţiile evaluează situaţia rapid – de fapt, fără ca noi să ne gândim măcar – şi trimit mesageri chimici de tip luptă sau fugi, zâmbeşte sau încruntă-te.

Partea proastă a memoriei asociative este următoarea: deoarece noi percepem realitatea şi tratăm experienţele noi pe baza informaţiilor din trecut stocate la nivel mental/neuronal, ne e dificil să vedem adevărata realitate a momentului. În locul acesteia, tendinţa dominantă este să ne referim doar la experienţele din trecut. Acest lucru pare a crea repetarea aceloraşi vechi întâmplări în fiecare zi.

Şi cine ar dori repetarea aceloraşi vechi întâmplări, cine ar vrea să reacţioneze la situaţii pe baza trecutului?

Răspunsul este vasta reţea neurală integrată pe care o numim personalitate. Exact aşa cum toate celulele corpului se reunesc şi interacţioneză una cu cealaltă pentru a produce un organism funcţional, la fel şi toate reţelele neurale interacţioneză sau se asociază pentru a da naştere entităţii pe care o numim personalitatea noastră. Toate emoţiile, amintirile, conceptele şi atitudinile sunt codate neurologic şi interconectate, rezultatul fiind ceea ce a fost numit ego, fiul omului, sinele inferior, omul, personalitatea.

În cazurile de personalitate disjunctă, există numeroase reţele neconectate între ele. Iată de ce personalitatea se schimbă şi oscilează, pentru că nu există amintirea “altei persoane”. Reţelele neurale pe baza cărora funcţioneză respectiva persoană nu sunt conectate la aceste amintiri.

Având în vedere acestea, devine evident motivul pentru care un creier puternic conectat dă naştere unei personalităţi rigide şi reticente la schimbare. Deşi personaliatea poate să-şi schimbe preferinţele, oscilând între un capuccino şi un cafe frappé, aceasta nu o schimbă cu adevărat într-o nouă personalitate. Există un milion de alte reţele care rămân la fel, păstrând coordonatele de bază ale agregatului. Chiar dacă aceasta sună destul de pesimist, din fericire creierul a fost creat cu menirea de a conduce un spirit încarnat pe drumul iluminării, motiv pentru care a venit echipat cu neuroplasticitate.

Ce naiba ştim noi, de fapt?! – What the Bleep Do We Know!?