Din poemele Antoniei

croiesc zeci de infinituri

în neteda piele

ce astăzi mi-e culcuș de suflet.

în adâncimi de întuneric

găsesc speranță

și-mi cutreier existența prin tine

căci în lumină am orbit

și mi te-am regăsit

fad, în cântec larg al nemuririi.

mă porți tăcut în piele

iar ea își urlă ființa.

sărută-mi rana ce mâine o să-mi plângă,

promite-mi nemurire în negura de dor

căci goală sunt de mine

în setea de-a-ți fi.

desen de Doris Ciucur

Îmi aștern dorințele pe un portativ. Te cânt. Ritmul apăsat te cheamă. Ești cheia spre inima mea, iar în întregul spectacol muzical, îți sunt muză. Mă cânți prin propriile-ţi vene, iar eu îți sunt refren. Mă tulburi, prin sunet. Îmbrățișezi orice acord, iar sufletul meu îți zâmbește. Te-a recunoscut. Murmurul tău a fost mereu fundal sonor la mine-n univers.

Îți fredonez imnul tăcerii… și plec. Ne regăsim unde apune ultimul portativ.

Muzica poartă-n pântec glasul iubirii. Naște speranţa unor noi începuturi, pornind cu DOi.


în lectura autoarei

Fragment din Caietul Antoniei, NOI în secolul XXI: Volumul3

Şi aici, un nou poem, de data aceasta cântat de Antonia Isdrailă:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.