„Eram toți la liceu și ne durea undeva de comunism. Veneam cu toții din familii sărace, iar lucrul ăsta probabil că ne-a unit, ne-a ambiționat, ne-a făcut să mergem înainte, fără prejudecăți, doar cu cei 7 ani de-acasă și cu buzunarele goale. Între ʹ70 și ʹ75 am activat în cadrul UTC, dar asta nu a însemnat nimic. În afară de muzică, nu am avut nicio legătură ideologică cu uteciștii sau comu­niștii. Și nici nu ne-a „sfătuit“ careva de pe acolo să fim mai mult decât eram. Am fost liberi și am făcut ce vroiam. Am cântat orice piesă ne trecea prin cap, nu ne oprea nimeni să facem repertoriul cum credeam noi că e bine. După ʹ80, lucrurile s-au schimbat drastic. Partea a doua a deceniului a fost horror.  Așa că ne-am împrietenit destul de repede, iar programele noastre au început să coincidă. Ne vedeam la repetiții, mergeam împreună la filme, de obicei pe Corso, la „Pacea“. După fiecare cântare era clar, mergeam la Împăratul Romanilor unde mâncam mușchi ciobănesc și beam bere străină.

Când am intrat prima oară în Casa de Cultură, oficial, ca să zic așa, ca membru proaspăt al trupei „Stereo“, am avut sentimentul că am pășit direct într-unul din visele mele, într-o lume aparte, specială și în care nu poți intra decât dacă Dumnezeu îți pune ceva magic în traistă, atunci când te trimite pe Pământ. Sclipiciul ăla, „aura“, talentul și pasiunea de care e nevoie ca să poți face lucruri deosebite… muzică de exemplu. Pentru că muzica o pot face și o vor face doar cei născuți și înzestrați pentru asta, cei care vor avea tăria să renunțe la atracția pe care o exercită o terasă cu bere rece în serile calde de vară, ală­turi de prieteni, pentru câteva ore de studiu la instrument sau cu vocea. Pare ciudat, nu? Parcă nici eu nu mai sunt prea convins acum, dar vă spun sigur că asta e calea, ăsta e drumul către scenă, sau, cel puțin asta am făcut eu. Și cum la un moment dat cântam la trei instrumente: vioară, pian și chitară. Vedeam destul de rar strada. Se pare că eu am fost un norocos.”

În lectura autorului, un fragment din capitolul IV al cărţii După ani şi ani – povestiri din spatele scenei: