Conştientizare #CaietulDariei #NOIinsecolulXXI

CONŞTIENTIZARE
Am aflat că sufletul meu poartă răni.
Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.
Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese). M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.
Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!
Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.
La urma urmei, tot ce încercase să facă a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.
Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!
Rănile erau în alte oglinzi.
Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.
Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.
M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.
Aştepta.
M-am apropiat.
Tăcea. Mă privea. Aştepta.
Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.
Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.
Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.
Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.
— Cine eşti???
— Eu sunt.
— Eşti eu?
— Eu sunt.
— Ce vrei?
— Eu sunt.
M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!
Tăcea. Iubea.
Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.
EU SUNT