Bucuria şi pacea #nicizennicipsihanaliza

„Rugăciunea“ societăţii actuale a informaticii (o lume secţionată, de-totalizată), este de genul „Facă-se voia mea precum în cer (de la programele Apollo la Hubble) aşa şi pe pământ (unde stăpânesc, în bună măsură, forţele naturii). Nu este de mirare că avem destule răni sufleteşti concomitente acestui puseu secular de atotputernicie şi „voia altora“ este destul de greu de tolerat, indiferent dacă se cheamă Se, Tao sau Dumnezeu. Este „voia“ forţelor care ne arată limitele şi ne indică statutul ontologic.

Cei care nu suportă limitele pot să meargă spre cer şi să încerce să devină „dumnezei personali“ sau pot să facă acest lucru pe pământ şi să devină „baroni locali“. Şi cerul şi pământul sunt spaţii deschise exerciţiului atotputerniciei, însă accesul la bucurie şi pace sufletească rămâne închis.

Bucuria şi pacea: acesta este scopul implicit al vieţii pentru care sunt folosite (nu şi scuzate) orice mijloace. De la psihanaliză până la zen, de la „baronitul local“ pământesc, până la „ascetitul de chilie“, ceresc. Calea de mijloc este greu de atins pentru că pacea şi bucuria de viaţă tind să alunece mereu la orizont, să rămână acolo. „Baronitul“ şi „ascetitul“, cu rezonanţa de elemente mendeleeviene, par a fi imposibil de sintetizat în chimia destinului real, după cum Zorba-Buddha rămâne pentru majoritatea oamenilor un deziderat rostit de câte un nebun (precum Osho).

Toate cele de mai sus sunt reprezentări cognitive care nu „ating“ spaţiul de dincoace de minte; puteţi să continuaţi să citiţi acestă carte, în căutarea de idei sau să o închideţi, pentru a observa, mai bine, experienţa globală a stării de a fi, acum.

Nici eu nu pot lăsa scrisul şi nici dumneavoastră cititul. Este scrisul şi cititul destinelor noastre; unii scriu, mai limpede, destine (poate şi pe al nostru), alţii şi-l citesc mai mult prin fantasme decât prin realitatea externă; cei mai puţini, învaţă să îşi scrie viaţa până când ştiu să-şi citească sufletul.

Fiecare face ce poate; ceea ce este viaţa noastră, este expresia unicei posibilităţi ontologice, autoevidente, prin faptul că s-a petrecut şi se petrece şi orice scenarii alternative ale propriei vieţi nu au relevanţă experienţială. În fiecare clipă s-au condensat multiple posibilităţi dar, odată consumată, clipa cristalizează o unică posibilitate, denumită destinul nostru. Chiar dacă, potenţial, acum aveţi multiple posibilităţi de acţiune, veţi continua să citiţi această frază, ceea ce indică faptul că există „ceva“ care limitează alegerile (nu contează dacă se numeşte compulsie la repetiţie, karmă, condiţionare psiho-socio-culturală sau câmp dinamic).

Fragment din

Nici zen, nici psihanaliză (cartea care trebuie închisă)

Matei Georgescu, Ph.D.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.