Fragmente din Introducere – Călătoria sufletelor – Michael Newton

Cum este posibil să ajungi la suflet prin hipnoză? Vizualizaţi mintea ca având trei cercuri concentrice, fiecare mai mic decât ultimul şi unul într-altul, separate doar de straturi de  conştiinţă unite între ele. Primul strat, cel exterior, este reprezentat de mintea conştientă care este sursa noastră critică, analitică.

Al doilea strat este subconştientul, unde mergem iniţial în hipnoză pentru a căuta în zona de înmagazinare toate amintirile din viaţa aceasta sau din cele anterioare. Al treilea, miezul cel mai ascuns, este ceea ce noi numim astăzi mintea supraconştientă.  Acest nivel prezintă cel mai înalt centru al Sinelui, în care noi suntem o expresie a unei puteri superioare.

Supraconştientul găzduieşte identitatea noastră reală, mărită de subconştientul care conţine amintiri ale multor alter egouri preluate de noi în trupurile din vieţile anterioare. Supraconştientul poate să nu fie deloc un nivel, ci însuşi sufletul.

Supraconştientul reprezintă centrul cel mai înalt de înţelepciune şi perspectivă şi toate informaţiile mele despre viaţa de după moarte provin din această sursă de energie inteligentă.

Cât de valabilă este folosirea hipnozei în dezvăluirea adevărului?

Persoanele aflate sub hipnoză nici nu visează, nici nu halucinează. Noi nu visăm în secvenţe cronologice şi nici nu halucinăm în stare de transă dirijată. Când subiecţii sunt puşi în stare de transă, creierul lor oscilează încet de la starea de veghe Beta şi continuă să-şi schimbe vibraţia coborând sub stadiul meditativ Alfa până la diversele nivele din cadrul gamei Theta.

Theta înseamnă hipnoză, nu somn. Atunci când dormim, ajungem în starea finală Delta, unde mesajele de la creier sunt direcţionate în subconştient şi eliberate prin intermediul viselor. În Theta, conştientul nu este inconştient, aşa că putem şi recepţiona, şi trimite mesaje cu toate canalele memoriei deschise.

Odată aflaţi în hipnoză, oamenii povestesc imaginile pe care le văd şi dialogurile pe care le aud în incoştient ca pe nişte observaţii literale. Răspunzând la întrebări, subiecţii nu pot minţi, dar ar putea intrepreta greşit ceea ce au văzut în inconştient, aşa cum facem şi noi în stare de conştienţă. În starea de hipnoză, oamenii au dificultăţi în raportarea lor la orice lucru pe care ei nu-l consideră adevărat.

Cei care critică hipnoza cred că subiectul în transă îşi va fabrica amintiri şi îşi va influenţa reacţiile pentru a adopta orice cadru teoretic sugerat de hipnotizator. Cred că această generalizare este o premisă falsă. În munca mea, tratez fiecare caz ca şi cum aş auzi informaţia pentru prima oară. Dacă un subiect ar fi într-un fel capabil să reziste la hipnoză şi să-şi construiască conştient o fantezie despre lumea spiritelor sau să facă o asociere liberă pornind de la idei prestabilite despre viaţa lor de apoi, aceste răspunsuri ar deveni curând incompatibile cu celelalte studii de caz ale mele. Am învăţat valoarea examinării încrucişate încă de la începuturile carierei mele şi nu am găsit nici o dovadă că cineva şi-ar falsifica experienţele spirituale pentru a-mi face mie plăcere. De fapt, subiecţii în stare de hipnoză nu ezită să-mi corecteze interpretările greşite.

Cu cât numărul cazurilor mele creştea, am învăţat din încercări şi greşeli să-mi formulez întrebările despre lumea spiritelor într-o succesiune corectă. Subiecţii în stare de supraconştienţă nu sunt în mod special motivaţi să ofere voluntar informaţii despre întregul plan al vieţii sufletului în lumea spiritelor. Trebuie să ai setul corect de chei pentru fiecare uşă.

În cele din urmă, am reuşit să-mi pun la punct o metodă de accesare a memoriei la diferitele părţi ale lumii spiritului, cunoscând ce uşă să deschid la momentul potrivit în timpul şedinţei de terapie.

Pe măsură ce câştigam experienţă, cu fiecare şedinţă, mai multe persoane au simţit că îmi făcea plăcere să aflu despre viaţa de apoi, aşa că au considerat că este în regulă să-mi povestească despre aceasta. Unii clienţi din cazurile mele reprezintă bărbaţi şi femei, toţi foarte religioşi, în timp ce alţii nu aveau deloc vreo credinţă spirituală specială. Mulţi se înscriu undeva la mijloc, cu un bagaj amestecat de filosofii personale despre viaţă. Lucrul uimitor pe care l-am descoperit în timp ce avansam în cercetarea mea era că, odată ce subiecţilor li se făcea regresie în starea lor de suflet, ei toţi arătau o consecvenţă remarcabilă în răspunsurile la întrebările despre lumea spiritelor.

Oamenii chiar folosesc aceleaşi cuvinte sau descrieri grafice în limbaj colocvial când discută despre viaţa lor ca suflete. Cu toate acestea, omogenitatea experienţei trăite de atât de mulţi subiecţi nu mi-a oprit încercarea continuă de a compara declaraţiile subiecţilor mei şi de a corobora activităţi funcţionale specifice ale sufletelor. Au existat câteva diferenţe în raportarea narativă între cazuri, dar acest fapt s-a datorat mai mult nivelului de dezvoltare a sufletului decât variaţiilor în modul în care fiecare subiect a văzut, practic, lumea spiritelor.