Toamnă relativă – Ioan Gyuri Pascu

Toamnă relativă

Vântul

vântură ploaia

ce spală Pământul.

Toamna-mi rugină

inelul de lumină

ce mă-mpreună

şi mă cunună

cu parcul.

Arcul timpului se-ncovoaie

şi se-ndoaie

relativ metaluminic

şi destul de cinic

anulând gravitaţia inimii mele

care nu mai poate să atragă stele

să-ţi închipuie din ele

diademă.

Îţi spun,

în mintea mea se naşte o dilemă:

dacă pentru o asemenea problemă

nu cumva,

putem renunţa la Einstein

şi să-l luăm pe Newton de bun?

Barul de vis a vis

Barul de vis a vis

are un barman cu vestă kaki

de camuflaj

şi toaleta la etaj.

Cafeaua e ok

şi, când o bei,

dacă eşti norocos,

poţi vedea chipul luminos

al unei studente la arte

care ţine mereu pe masă o carte

sau, ce-o fi, catalog cu lucrări.

Soarbe cu gândul în depărtări

şi zâmbeşte amar.

Sau poate cafeaua ei e amară.

Ori, poate, toamna de afară

e de vină. Nu ştiu. M-a văzut. Cred că roşesc.

Îi zâmbesc,

scot banii din buzunar, plătesc

şi ies.

Si uite-aşa, tot mai des,

inima mea se împarte

între scrisul de poezii

şi barul de vis a vis

cu studenta la arte.