O seamă de întrebări – 1

Ironia dezvoltă încrederea în sine şi simţul umorului nu este o axiomă. Poate doar o teoremă în curs de demonstrare. Nici băşcălia, nici mişto-ul pe seama altora, nici satira nu sunt uneltele potrivite pentru educarea unui copil. Indiferent de natura şi predispoziţiile sale psiho-emoţionale (felul său din naştere). Efectele unor atitudini de genul satirizarea, gluma pe seama sa, ba chiar batjocorirea copilului sunt, cu siguranţă, de foarte lungă durată, dacă nu chiar pentru tot restul vieţii.

De la cine învaţă copiii ironia? De la cine învaţă să râdă de defectele, greşelile sau lipsurile altora?  Cum deprind copiii obiceiul de a-l ataca pe cel diferit de ei, pe cel mai sensibil decât ei sau mai „nepotrivit”, cel care are o pasiune cu o natură intelectuală sau artistică, cel care nu a deprins  (deoarece nu îi este firesc să folosească) vocabularul grupului sau găştii dominante din clasa, şcoala în care învaţă?

De la cine deprind copiii cruzimea de a lovi un alt copil, de-o vârstă cu ei, mai mic şi uneori chiar mai mare? Cum prosperă violenţa în locul compasiunii şi al spiritului de unitate? Cum este strivită bunătatea? Cum devin copiii siguri că un altul, tot copil, MERITĂ să fie bătut, umilit, să i se bage resturi alimentare în ghiozdan, să se râdă pe seama faptului că poartă ochelari sau că nu are acces la smartphone, tabletă, jocuri pe calculator – din clasa întâi, dacă se poate? Cum învaţă copiii să formeze haite care să vâneze şi să atace orice alt “străin de haita lor”? De unde deprind un comportament bazat pe principiul “dacă nu eşti ca noi, eşti împotriva noastră – aşa că suntem inamici, deci te distrug!”?

De unde aud copiii faptul că “dacă eşti bun, eşti prost”? De unde învaţă că dacă altul te pocneşte o dată, tu îl pocneşti de două ori, că altfel eşti prost şi slab şi nu eşti bărbat”? De la un părinte creştin?

Dacă un copil trece prin experienţa de a fi ridiculizat, umilit, bătut, învaţă să facă şi el la fel pentru a se apăra, pentru a ieşi din strivirea la care a fost supus? Poate să înveţe să se apere cu aceeaşi armă? E posibil să ajungă mai rău decât cei care i-au predat lecţia umilirii, a defăimării, a nedreptăţii, a cruzimii? Sau e posibil să considere lumea cel mai urât cu putinţă mediu şi să-şi dorească să părăsească cât mai repede locul ăsta atât de nepotrivit cu sine?

Cum învaţă copiii să mintă, să creeze o bună impresie atunci când au un interes şi-n rest să fie “aşa cum vor ei să fie”? Cine încurajează un comportament dual, cum se învaţă această perfidă purtare de măşti?

Ce comportament-reacţie se poate naşte într-un copil care trece prin ceea ce se cheamă bullying- cuvânt pe care l-am adoptat cu uşurinţă în limba română?

Ce îi lipseşte copilului care ARE NEVOIE să se simtă puternic, să fie apreciat, să se simtă şef, să fie lider de grup şi asta cu orice preţ, călcând peste oricine, strivind “gândăcelul din palma” sa?  

Cum învaţă copiii să fie şmecheri? Cum învaţă să mintă, să comunice profesorului, părintelui sau colegului lucruri neadevărate despre un alt coleg tocmai pentru a-i face rău acestuia? Şi de ce o face? Din invidie, gelozie, datorită sentimentului de inferioritate pe care îl trăieşte? Când nu înţelegem de ce nu suntem toţi LA FEL, când cineva nu e CA NOI, trebuie să-l eliminăm? Să-l omorâm cu pietre? Când copilul simte că un coleg îi este superior într-un domeniu, de ce vrea să-l anihileze? Doar pentru că nu este şi el “LA FEL DE  superior” în domeniul acela?

Concurenţa, răutatea şi cruzimea sunt calităţi naturale, efecte ale instinctului de supravieţuire (animalic). Şi bunătatea, inocenţa, puritatea, altruismul sunt calităţi naturale ce pot fi reprimate sau suprimate, pot fi crescute sau înnăbuşite într-un mediu dat. Cine ne oferă modele şi cine a inventat şabloanele după care sunt măsuraţi copiii? Cine mai vorbeşte despre pace, despre binele lumii?

Featured image from Pixabay – geralt