Frica şi religia

Fragment din Capitolul 5 al volumului Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre iluminare de David. R. Hawkins – 

Frica apare prin conştientizarea consecinţelor viitoare ale păcatelor, erorilor şi abaterilor noastre de la morală, care pot fi temporare sau pe termen lung. Există o teamă faţă de Judecata Divină, ca şi faţă de reprezentarea antropomorfică a unui Dumnezeu supărat sau chiar răzbunător. Cu cât viziunea despre Dumnezeu este mai primitivă, cu atât mai înspăimântătoare sunt şi imaginile. Sentimentele de frică sunt asociate şi combinate cu vinovăţia şi cu spectrul pedepsei – sau chiar al Iadului însuşi. Toate acestea sunt amplificate prin sistemele de credinţă mitologice, care devin parte integrantă din cultura respectivă.

Cu cât nivelul conştiinţei este mai înalt, cu atât este mai redusă teama de Dumnezeu. În mod tradiţional, omul este descris ambiguu, ca fiind deopotrivă inocent prin ignoranţă (“nu ştiu ce fac”) şi vinovat prin instinctele animalice ale eului. Ignoranţa este intrinsecă structurii şi limitelor eului / minţii dualiste care, din cauza dezvoltării sale limitate, nu poate să discearnă între aparenţă şi esenţă. Astfel, în absenţa unui Mântuitor, Avatar sau Mare Învăţător, umanitatea s-ar afla într-un mare dezavantaj. Chiar şi religiile însele  tind să fie în conflict, exceptând principiul monoteismului. În consecinţă, fiinţa umană se află în conflict, expusă riscului, şi pradă tentaţiilor care vin atât din interior, cât şi din exterior.

Religiile iudeo-creştină şi islamică oferă soluţii pentru izbăvire şi mântuire, în timp ce budismul şi hinduismul accentuează evoluţia spirituală de la limitele eului linear la  nivelurile non-lineare mai înalte ale identificării spirituale. Oricare ar fi contextualizarea, consecinţele păcatelor/rătăcirilor/limitărilor/ignoranţei sunt contrabalansate de Iertarea, Iubirea şi Compasiunea Divină.

Din studiile efectuate asupra conştiinţei reiese clar că soarta sufletului reprezintă mai degrabă consecinţa alegerilor şi deciziilor fiecăruia dintre noi decât răzbunarea unei divinităţi mânioase. Astfel că, asemenea unui dop de plută care pluteşte pe mare şi care se ridică în acord cu propria sa capacitate de flotabilitate, sau a piliturii de fier care se deplasează automat într-un câmp magnetic universal, aşa şi fiecare spirit îşi determină propria poziţie evolutivă în contextul non-linear al câmpului infinit al conştiinţei.

Justiţia divină este înnăscută şi independentă, apărând ca o consecinţă a Creaţiei însăşi. În plus, omniprezenţa generală a Totalităţii include permanent opţiuni de salvare. Dreptatea lui Dumnezeu este astfel perfectă, pentru că permite atât o libertate deplină, cât şi posibilitatea evoluţiei conştiinţei şi a conştientizării spirituale. (Cele de mai sus calibrează la nivelul 945; prin contrast, reprezentările antropomorfice ale lui Dumnezeu calibrează abia la nivelul 75).