Fragmentul de azi – Judecarea critică – Matricea emoţiilor – Synthia Andrews

Matricea emoţiilor – Emoţie-Energie-Esenţă – de Synthia Andrews N.D.

Fragment din  Capitolul 8 – Instrumente interioare pentru desăvârşita utilizare a emoţiilor

Evitarea judecării critice

Judecăţile noastre sunt adesea încercări de a-i face pe plac unui critic imaginar care tronează în interiorul nostru şi ne compară cu ceilalţi, atrăgându-ne atenţia asupra a tot ceea ce facem greşit. Deşi noi ne imaginăm că acest critic este reprezentat de lumea exterioară care emite judecăţi critice despre acţiunile noastre, în realitate, cele care ne hărţuiesc sunt aşteptările noastre neîndeplinite. Este vocea tiparelor din trecut, a condiţionării de către familie şi a dorinţei de a obţine recunoaştere şi aprobare. Pentru a ne simţi mai bine, întoarcem reflectorul judecării critice spre cei din jurul nostru. Când criticul din interior deţine controlul, avem un acces redus la emoţiile reale, iar informaţiile ne sunt furnizate cu dificultate.

Oamenii cred adesea că a nu judeca critic înseamnă a nu avea niciun punct de vedere, nicio opinie şi nicio preferinţă. De fapt, înseamnă doar a nu condamna ceva ce noi nu am alege. Discernământul şi emiterea de judecăţi nu sunt acelaşi lucru. În timp ce judecata critică încătuşează informaţia, discernământul o dezvăluie. Discernământul reprezintă abilitatea de a „citi” informaţia şi de a face alegeri în baza a ceea ce este cel mai favorabil din propria noastră perspectivă. Nu mai suntem nevoiţi să avem dreptate sau să greşim; nu facem decât să explorăm nişte alegeri.

Când afirmăm că o emoţie, un gând sau o senzaţie sunt bune sau rele, acest lucru ne separă de experienţa în sine. Încercăm imediat să preluăm controlul, să manifestăm mai multe emoţii „pozitive” şi să le reprimăm pe cele „negative”. Când suprimăm ceea ce simţim, cealaltă faţă a monedei constă în exprimarea a ceva ce nu simţim. Ascundem emoţia pe care nu o considerăm adecvată şi dăm glas alternativei sale acceptabile. De exemplu, putem fi supăraţi pe cineva dar să ne prefacem că totul este bine, păstrând distanţa şi având o atitudine rece faţă de persoana respectivă. Sau poate că ceva ne-a rănit sentimentele dar ne temem să ne arătăm vulnerabili, aşa că ne prefacem în schimb că suntem supăraţi.

Ne transformăm în nişte mari prefăcuţi iar chipul pe care-l înfăţişăm lumii nu este adevăratul nostru chip. Până la urmă fortăreaţa pe care am ridicat-o în jurul sentimentelor se prăbuşeşte iar supărarea pe care o simţim se manifestă printr-o furie disproporţionată, suferinţa se răsfrânge în respingerea irevocabilă a unei persoane pe care o iubim. Cu cât ne prefacem mai mult, cu atât ne îndepărtăm de sinele nostru autentic. Atât timp cât facem pe plac vocii critice din interiorul nostru, suntem surzi la vocea pasiunii şi a misiunii noastre. Nu vedem măreţia propriului nostru spirit.

În concluzie judecarea critică a sentimentelor pe care le nutrim nu le schimbă pe acestea; le face doar mai puţin accesibile. Sentimentele şi mesajele continuă să fie prezente undeva dedesubt, dictându-ne reacţiile şi aşteptând să fie recunoscute. Acceptând ceea ce simţim, emoţiile sunt invitate să se dezvăluie la rândul lor. Nu este nevoie să ne lăsăm conduşi de ele, ci doar să le simţim si să ascultăm ce au de spus. Putem recurge mai apoi la discernământul propriu pentru a ne stabili cursul vieţii.

Judecarea critică face parte dintr-o veche paradigmă, una care crede în separare şi absolutism. În acest scenariu lucrurile sunt fie bune, fie rele iar noi acceptăm şi îmbrăţişăm binele, judecând critic şi respingând răul. Prelungim această dualitate până la propria noastră identitate, considerând sinele superior ca fiind bun şi condamnând egoul ca fiind rău. Ele fac însă, împreună, parte din ceea ce suntem; niciunul nu poate fi exclus şi fiecare îşi are propria funcţie.

Un nou concept începe, în prezent, să câştige din ce în ce mai mult teren: paradigma unităţii conştiinţei. Nu este ceva nou: este o idee foarte veche care în zilele noastre a găsit suport ştiinţific. Este modelul holistic care consideră că toate lucrurile sunt aspecte diferite ale întregului. El este figurat în anticul simbol yin-yang al cercului cu cele două jumătăţi ondulate. Cercul este întreg; jumătăţile yin şi yang sunt polarităţile pe care le include. Niciuna din polarităţi nu este „mai bună” decât cealaltă. Ambele au funcţionalităţi distincte necesare scopurilor lor specifice şi este nevoie de ambele pentru existenţa lumii. În filosofia taoistă noi trecem de la o polaritate la alta în funcţie de cerinţele situaţiilor. Simbolul în sine reprezintă echilibrul dinamic, mişcarea ca răspuns la condiţiile exterioare, inclusiv ciclurile naturale ale Pământului.

 

yin-yang-stress-ball